Se făcuse noapte, iar zgomotele pădurii erau amplificate de nesiguranța întunericului. Încă mai ploa, dar tot mai rar... poate doar tufele ude erau scuturate de vântul rece de toamnă. Frunzele nu mai foșneau ci păreau mai degrabă să se târască cleios asemenea unor șerpi umezi. Sub stânca plină de iederă se instalase un intuneric ca de smoală.
Nu îi era clar când începuse să audă din nou, dar treptat, printre arătările visului greu, se strecurau și sunete din realitate. Curând începu să simtă și durerea, apoi frigul, iar mintea încerca să facă legături între crâmpeiele de realitate și de vis. O convulsie puternică îi scutură trupul și o greață puternică îl făcu să vomeze și să se înnece în același timp. Instinctual încercă să se ajute cu mâinile dar îi erau prea grele. Se zbătu după aer horcăind înfundat și reuși să tușească eliberânduși astfel căile respiratorii. Era conștient că respiră, că trăiește, dar nu înțelegea de ce și unde. Simțea doar apăsarea dureroasă a țestei, de parcă i-ar fi fost prinsă între doi bolovani, și frigul cumplit ce-i înțepenise picioarele.
duminică, 5 februarie 2012
marți, 3 ianuarie 2012
Poeziile - de ce le-aș scrie?
Da, știu!... puține june ar mai tresări azi în fața unei poezii scrise doar pentru ele. Și poate e mai bine asa! În vremurile acelea, când romantismul era la modă, iar versurile erau întruchiparea lui cea mai de preț, orice fată se lăsa înduioșată de versurile unui tânăr care o curta. Însă, cât de adevărate erau oare acele sentimente, așternute pe hârtie cu acel minunat instrument de scris - visul oricărui contemporan îndragostit de trecut - pana și călimara? Și cât de profundă era oare înțelegerea lor de către tânăra care le citea, când totul era o modă, o obijnuință, ceva la care se aștepta?...
Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.
Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună.
Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.
Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună.
duminică, 18 decembrie 2011
Din manualul unui înger
Aprinde soarele pe cer si trage perdeaua.
Ridică-mi trupul gol de sub pături morbide
Și așează-l pe iarbă, cu fața spre soare.
Îmbracă-l cu haine albe de in,
Sărută-i fața și umezește-i picioarele în rouă.
Zâmbește-i, zâmbește-i mereu,
Până devii tu soarele lui,
Iar când te-ai asigurat că i-ai captat toată atenția,
Strecoară-i zâmbetul în sufletul.
De vei găsi ușile și ferestrele închise,
Unse cu smoală ce s-a întărit deja,
Fii fără milă! Sparge-le țăndări!
Fii fără frică! Pătrunde înăuntru și trage-l afară.
Așează sufletul pe iarbă, lângă trup,
Și lasă-l să se târască singur înăuntru după ce se va fi încălzit.
Nu uita să zâmbești mereu.
Nu uita că acum tu ești soarele amândurora.
Îmbrățișeazăi pe amândoi - trup și suflet,
Sărută-i dacă vrei,
Ascultă-le poezia.
Bucură-te de zâmbetul cu care îți răspund.
Nu încerca să ascunzi faptul că îi iubești.
Ridică-i în picioare - desculți în iarba crudă.
Așează-le mâna streașină la ochi,
Și arată-le o altă persoană care zâmbește.
Împinge-i de la spate într-acolo,
Iar când vei vedea că nu te mai bagă în seamă,
Depărtează-te și privește: cea mai frumoasă trăire umană.
Ridică-mi trupul gol de sub pături morbide
Și așează-l pe iarbă, cu fața spre soare.
Îmbracă-l cu haine albe de in,
Sărută-i fața și umezește-i picioarele în rouă.
Zâmbește-i, zâmbește-i mereu,
Până devii tu soarele lui,
Iar când te-ai asigurat că i-ai captat toată atenția,
Strecoară-i zâmbetul în sufletul.
De vei găsi ușile și ferestrele închise,
Unse cu smoală ce s-a întărit deja,
Fii fără milă! Sparge-le țăndări!
Fii fără frică! Pătrunde înăuntru și trage-l afară.
Așează sufletul pe iarbă, lângă trup,
Și lasă-l să se târască singur înăuntru după ce se va fi încălzit.
Nu uita să zâmbești mereu.
Nu uita că acum tu ești soarele amândurora.
Îmbrățișeazăi pe amândoi - trup și suflet,
Sărută-i dacă vrei,
Ascultă-le poezia.
Bucură-te de zâmbetul cu care îți răspund.
Nu încerca să ascunzi faptul că îi iubești.
Ridică-i în picioare - desculți în iarba crudă.
Așează-le mâna streașină la ochi,
Și arată-le o altă persoană care zâmbește.
Împinge-i de la spate într-acolo,
Iar când vei vedea că nu te mai bagă în seamă,
Depărtează-te și privește: cea mai frumoasă trăire umană.
luni, 21 noiembrie 2011
Soldatul, Ep 2 - Ea
Nu simțise niciodată până acum durerea. Acum știa însă că toate lacrimile ce le vărsase în trecut fuseseră un moft inventat de gândirea ei de copilă. Protecția oferită de părinți i se păruse un drept natural, poate prea sufocant uneori, dar niciodata ceva care merita apreciat.
Plânsese atât de mult în ultimele trei săptămâni, încât nu mai găsea nicio alinare în plâns. Sentimentele și trăirile care îi alimentau lacrimile se pierduseră. Nu își dădea nici ea seama, unde. Obișnuința măcinase extraordinarul, iar ființa ei tânără, pusă în fața inevitabilului, începea să se adapteze. Încetul cu încetul se transforma după regulile noii situații.
Parcurseseră o distanță atât de mare din satul ei natal încît nu mai cunoștea deloc împrejurimile. Suferea de foame și frig de când fusese capturată, iar fata suplă ce fusese înainte începea să se transforme întro arătare slabă cu trupul plin de vânătăi și răni. Pentru a reduce numărul bătăilor care îi erau administrate învățase să-și deschidă picioarele și să accepte violurile repetate la care era supusă atunci când armata nu se afla în mișcare. Primise uneori chiar și bucăți de pâine de la unii soldați cărora li se făcuseră milă de ea. Însă situația se agrava pe zi ce trece. Își dădea seama că lipsa hranei, umezeala și podeaua rece pe care era forțată să doarmă, vor duce într-un final la un deznodămând inevitabil. Se va îmbolnăvi sau va deveni pur și simplu prea slăbită pentru a mai fi folositoare, iar atunci va fi abandonată în urma armatei, ca și celelalte fete care ajunseseră în acea situație. Singură și fără ajutor urma să moară ca un animal ca apoi să ajungă ea însăși hrană pentru animale. Nu putea lăsa să i se întâmple asta. Nu putea să aștepte până va fi prea slăbită ca să mai poată face ceva.
Veni o dimineața în care se trezi cu mintea atât de limpede încât parcă își părăsise trupul și se ridicase deasupra cuștii de fier în care ea și celelalte fete erau transportate. Armata inamică ce o capturase, mărșăluise toată noaptea probabil pentru a ajunge întro poziție mai bună de unde să atace din nou. Nu mai putea dura mult și vor așeza tabăra. Apoi știa ce va urma. Fetele între care era înghesuită știau și ele. Privirile lor goale și deznădăjduite, capetele plecate, emanau o înțelegere mută.
Soldatul acela care îi adusese mancare era printre primii care așteptau la rând după o femeie. Când veni rândul lui, o alese. O prinse de mână și o trase după el fără brutalitate. Înțelese că nu o va bate și ceva îi spunea că și-ar dori chiar să o protejeze. Când ajunseră la corturile amenajate pentru astfel de întâlniri, în care se auzeau deja zgomotele specifice, el le ocoli prudent și intrară în pădurea la poalele căruia fusese așezată tabăra. Se vedea că știe locul în care fuseseră așezate santinelele căci făcuse niște ocoluri abile pentru a ieși în spatele liniei de supraveghere.
Erau singuri în pădurea tăcută. Nu își spuseseră nimic încă. El se opri, căută din priviri un loc și o trase înspre marginea unei stânci năpădite de iederă. Ajunseră acolo și se opriră în covorul de frunze roșii de sub copaci. Continua să nu îi spună nimic. O privi in față și îi atinse umerii și mâinile. Simți în atingerile și privirea lui dorința de a-i fi împărtășite trăirile, de a i se răspunde în același fel. Desigur nu riscase atât ca să o aducă aici pentru încă un viol. Nici măcar nu-si înlăturase arma de la brâu, iar ea ar fi putut să o apuce. Încercă să îi spună, să îl facă să înțeleagă situația ei, dar el îi puse două degete pe buze și o privi sugestiv. Ce dorea de fapt?
O cuprinse de mijloc și o trase mai aproape de el. Îi atinse abdomenul și sânii. Îi scoase cămașa din pantaloni și își strecură mâinile aspre, atingându-i pielea. Îi ridică cămașa largă și i-o dădu jos asemeni unei bluze. Bustul ei alb, tineresc, cu părul roșu revărsat peste umeri rămăsese descoperit asemeni unei statui antice. O privi pentru o clipă cu un zâmbet aproape cald. Se aplecă și îi sărută gâtul și pieptul, strângându-i mijlocul subțire în mâinile sale. Se retrase puțin și își dădu jos haina întinzând-o peste frunze. Își desfăcu cureua cu arma și o așeză, dar nu destul de departe. O cuprinse în brațe și o așeză pe haină, cu părul răsfirat peste frunze.
Îi trecuse prin cap să-i ceară să o salveze. Îi trecuse prin cap să-l împuște cu propria-i armă. Însă inexplicabil se lăsase pătrunsă de sentimente nepotrivite acestor împrejurări. Îl sărută, îi dezgoli pieptul, îl îmbrățisă, uitând unde se află, ce face, fără să-i pese de ce va urma. Îl lăsă să intre în ea și gemu de plăcere strângându-i mijlocul cu pulpele-i goale. Își încleștă convulsiv degetele, frâmântând frunzele uscate. Atingerea rece a pietrelor de dedesubt îi străbătu trupul încălzit. Își încleștă degetele pe una din pietre. În mintea ei se petrecu o schimbare. La fel ca și dimineată, percepția se ridică deasupra ființei trupești și privi dintre ramurile copacilor cuplul gol încleștat în spasmele bucuriei de a se dărui. Pe deasupra crengilor vântul rece aduse nori mohorâți de ploaie. Ridică piatra și îl lovi în ceafă cu putere. Trupul lui căzu greu, strivinduii sânii și pieptul, dar ea nu se opri și îl mai lovi de câteva ori.
Se mai auzea doar suflul ei greu. Nu se putea misca. Secată de putere rămăsese țintuită de greutatea lui. De pe pielea umedă a trupurilor goale se ridica abur. Simțea sângele cald șiroindu-i pe tâmple, pe ochi, pe buzele-i uscate. Gustul lui de fier îi umpluse gura. În pântec mai simțea încă plăcerea ultimului orgasm și sămânța lui caldă. Rămase așa minute întregi fără să poată face nimic, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Gândurile îi fugiseră aiurea. Vântul se întețise și la scurt timp începu să plouă încet și trist.
Realiză unde era, ceea ce făcuse și de ce încă nu o bătea nimeni. Nu folosise arma. Tabăra nu știa încă de lipsa lor. Încercă să se zmulgă de sub greutatea trupului mort și după câteva încercări, reuși. Privi spatele gol pe care săreau picurii de ploaie. Nu îndrăzni să-i privească fața. Își simți dintro dată trupul gol, ud și înghețat de vântul rece. Își îmbrăcă hainele așa ude. Peste ele îmbrăcă și cămașa lui. Trase de haina grea, până o scoase de sub cadavru și o îmbrăcă așa pătată de sânge. Încă îi mai era frig. Scoase tot ce găsi în buzunarele pantalonilor lui și îndesă în buzunarele hainei. Găsi și un colț de pâine proaspătă. Probabil îl adusese ca să i-l dea ei. Văzu pistolul și cureaua și se aplecă repede după ele. Privi înspăimântată în jur, apoi la cadavru. Cu picioarele, adună frunzele și le îngrămădi peste trup. Nu îl ascundeau perfect, dar nu se vedea la prima vedere. Privi din nou înspre tabără și apoi o luă la fugă în direcția opusă.
Haina grea și largă o incomoda în mișcări. Își aduse aminte de el, de bucuria ce o simțise când făcuseră dragoste, de orgasmul puternic și atingerea pietrei. Se opri străpunsă de regret și privi înapoi. Movilița de frunze se mai vedea puțin printre trunchiurile copacilor. Poate că într-o altă lume s-ar fi îndrăgostit de acel bărbat. Își strânse mai bine haina in jurul trupului și se depărtă în grabă. Trecuseră pe lângă un orășel în ziua precedentă și i se părea cel mai potrivit loc înspre care să se îndrepte. Spera să mai găsească oameni de-ai ei acolo. Ploua în continuare și se lăsa seara.
Plânsese atât de mult în ultimele trei săptămâni, încât nu mai găsea nicio alinare în plâns. Sentimentele și trăirile care îi alimentau lacrimile se pierduseră. Nu își dădea nici ea seama, unde. Obișnuința măcinase extraordinarul, iar ființa ei tânără, pusă în fața inevitabilului, începea să se adapteze. Încetul cu încetul se transforma după regulile noii situații.
Parcurseseră o distanță atât de mare din satul ei natal încît nu mai cunoștea deloc împrejurimile. Suferea de foame și frig de când fusese capturată, iar fata suplă ce fusese înainte începea să se transforme întro arătare slabă cu trupul plin de vânătăi și răni. Pentru a reduce numărul bătăilor care îi erau administrate învățase să-și deschidă picioarele și să accepte violurile repetate la care era supusă atunci când armata nu se afla în mișcare. Primise uneori chiar și bucăți de pâine de la unii soldați cărora li se făcuseră milă de ea. Însă situația se agrava pe zi ce trece. Își dădea seama că lipsa hranei, umezeala și podeaua rece pe care era forțată să doarmă, vor duce într-un final la un deznodămând inevitabil. Se va îmbolnăvi sau va deveni pur și simplu prea slăbită pentru a mai fi folositoare, iar atunci va fi abandonată în urma armatei, ca și celelalte fete care ajunseseră în acea situație. Singură și fără ajutor urma să moară ca un animal ca apoi să ajungă ea însăși hrană pentru animale. Nu putea lăsa să i se întâmple asta. Nu putea să aștepte până va fi prea slăbită ca să mai poată face ceva.
Veni o dimineața în care se trezi cu mintea atât de limpede încât parcă își părăsise trupul și se ridicase deasupra cuștii de fier în care ea și celelalte fete erau transportate. Armata inamică ce o capturase, mărșăluise toată noaptea probabil pentru a ajunge întro poziție mai bună de unde să atace din nou. Nu mai putea dura mult și vor așeza tabăra. Apoi știa ce va urma. Fetele între care era înghesuită știau și ele. Privirile lor goale și deznădăjduite, capetele plecate, emanau o înțelegere mută.
Soldatul acela care îi adusese mancare era printre primii care așteptau la rând după o femeie. Când veni rândul lui, o alese. O prinse de mână și o trase după el fără brutalitate. Înțelese că nu o va bate și ceva îi spunea că și-ar dori chiar să o protejeze. Când ajunseră la corturile amenajate pentru astfel de întâlniri, în care se auzeau deja zgomotele specifice, el le ocoli prudent și intrară în pădurea la poalele căruia fusese așezată tabăra. Se vedea că știe locul în care fuseseră așezate santinelele căci făcuse niște ocoluri abile pentru a ieși în spatele liniei de supraveghere.
Erau singuri în pădurea tăcută. Nu își spuseseră nimic încă. El se opri, căută din priviri un loc și o trase înspre marginea unei stânci năpădite de iederă. Ajunseră acolo și se opriră în covorul de frunze roșii de sub copaci. Continua să nu îi spună nimic. O privi in față și îi atinse umerii și mâinile. Simți în atingerile și privirea lui dorința de a-i fi împărtășite trăirile, de a i se răspunde în același fel. Desigur nu riscase atât ca să o aducă aici pentru încă un viol. Nici măcar nu-si înlăturase arma de la brâu, iar ea ar fi putut să o apuce. Încercă să îi spună, să îl facă să înțeleagă situația ei, dar el îi puse două degete pe buze și o privi sugestiv. Ce dorea de fapt?
O cuprinse de mijloc și o trase mai aproape de el. Îi atinse abdomenul și sânii. Îi scoase cămașa din pantaloni și își strecură mâinile aspre, atingându-i pielea. Îi ridică cămașa largă și i-o dădu jos asemeni unei bluze. Bustul ei alb, tineresc, cu părul roșu revărsat peste umeri rămăsese descoperit asemeni unei statui antice. O privi pentru o clipă cu un zâmbet aproape cald. Se aplecă și îi sărută gâtul și pieptul, strângându-i mijlocul subțire în mâinile sale. Se retrase puțin și își dădu jos haina întinzând-o peste frunze. Își desfăcu cureua cu arma și o așeză, dar nu destul de departe. O cuprinse în brațe și o așeză pe haină, cu părul răsfirat peste frunze.
Îi trecuse prin cap să-i ceară să o salveze. Îi trecuse prin cap să-l împuște cu propria-i armă. Însă inexplicabil se lăsase pătrunsă de sentimente nepotrivite acestor împrejurări. Îl sărută, îi dezgoli pieptul, îl îmbrățisă, uitând unde se află, ce face, fără să-i pese de ce va urma. Îl lăsă să intre în ea și gemu de plăcere strângându-i mijlocul cu pulpele-i goale. Își încleștă convulsiv degetele, frâmântând frunzele uscate. Atingerea rece a pietrelor de dedesubt îi străbătu trupul încălzit. Își încleștă degetele pe una din pietre. În mintea ei se petrecu o schimbare. La fel ca și dimineată, percepția se ridică deasupra ființei trupești și privi dintre ramurile copacilor cuplul gol încleștat în spasmele bucuriei de a se dărui. Pe deasupra crengilor vântul rece aduse nori mohorâți de ploaie. Ridică piatra și îl lovi în ceafă cu putere. Trupul lui căzu greu, strivinduii sânii și pieptul, dar ea nu se opri și îl mai lovi de câteva ori.
Se mai auzea doar suflul ei greu. Nu se putea misca. Secată de putere rămăsese țintuită de greutatea lui. De pe pielea umedă a trupurilor goale se ridica abur. Simțea sângele cald șiroindu-i pe tâmple, pe ochi, pe buzele-i uscate. Gustul lui de fier îi umpluse gura. În pântec mai simțea încă plăcerea ultimului orgasm și sămânța lui caldă. Rămase așa minute întregi fără să poată face nimic, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Gândurile îi fugiseră aiurea. Vântul se întețise și la scurt timp începu să plouă încet și trist.
Realiză unde era, ceea ce făcuse și de ce încă nu o bătea nimeni. Nu folosise arma. Tabăra nu știa încă de lipsa lor. Încercă să se zmulgă de sub greutatea trupului mort și după câteva încercări, reuși. Privi spatele gol pe care săreau picurii de ploaie. Nu îndrăzni să-i privească fața. Își simți dintro dată trupul gol, ud și înghețat de vântul rece. Își îmbrăcă hainele așa ude. Peste ele îmbrăcă și cămașa lui. Trase de haina grea, până o scoase de sub cadavru și o îmbrăcă așa pătată de sânge. Încă îi mai era frig. Scoase tot ce găsi în buzunarele pantalonilor lui și îndesă în buzunarele hainei. Găsi și un colț de pâine proaspătă. Probabil îl adusese ca să i-l dea ei. Văzu pistolul și cureaua și se aplecă repede după ele. Privi înspăimântată în jur, apoi la cadavru. Cu picioarele, adună frunzele și le îngrămădi peste trup. Nu îl ascundeau perfect, dar nu se vedea la prima vedere. Privi din nou înspre tabără și apoi o luă la fugă în direcția opusă.
Haina grea și largă o incomoda în mișcări. Își aduse aminte de el, de bucuria ce o simțise când făcuseră dragoste, de orgasmul puternic și atingerea pietrei. Se opri străpunsă de regret și privi înapoi. Movilița de frunze se mai vedea puțin printre trunchiurile copacilor. Poate că într-o altă lume s-ar fi îndrăgostit de acel bărbat. Își strânse mai bine haina in jurul trupului și se depărtă în grabă. Trecuseră pe lângă un orășel în ziua precedentă și i se părea cel mai potrivit loc înspre care să se îndrepte. Spera să mai găsească oameni de-ai ei acolo. Ploua în continuare și se lăsa seara.
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Soldatul, Ep1 - Mai pot?
Era octombrie - târziu și umed; un octombrie istovit, cu frunze murdare împinse de vant pe trotuarele sparte de explozii. Orașul era tăcut si rece, iar printre clădirile cu etaj trecea un suier macabru de seara. La pervazul de la primul etaj, intr-un pulover kaki cu gulerul ridicat peste barba nerasă, stătea un bărbat tânăr. Avea privirea fixa, pierdută undeva printre gândurile-i infricoșate. Îsi simțea genunchii si pulpele rănite de apăsarea rece a caloriferului vechi peste care se aplecase, iar bocancii umezi, in care tocmai isi vârâse picioarele când iesise de sub pături, erau reci si ei. Nu-și legase șireturile și stătea acolo fără niciun plan. Foamea devenise o obijnuință și pentru că nu mai știa unde să caute mâncare parcă nu îl mai chinuia atât de mult. O dorință aprigă de a aprinde o țigară ii chinuia pieptul. Își imagină cum trage fumul cald, cum îl ține în plămâni pentru o clipă, iar apoi îl eliberează încet și continu simulând o liniște calmă, autosuficientă. Privi caloriferul scorojit si mâna lui ce era încleștată pe unul dintre elemenți. Lângă ea era un pachet mototolit de țigări - pachetul pe care avusese norocul sa-l găsească în haina soldatului mort dintre dărâmăturile pieței murdare prin care trecuse acum două zile. Fumase mult, desi știa că ar fi trebuit sa-și raționalizeze mica comoară, iar acum nu mai avea decât două țigări. Îi venea sa le fumeze pe amândouă si apoi să se așeze cu spatele la calorifer și să aștepte ca noaptea rece să-i ia viața. Își dorea să se bucure în sfârșit de pace, de liniste... fără să mai fie nevoie să mai plângă vreodată.
Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.
Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.
Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.
Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.
Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.
Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.
duminică, 2 octombrie 2011
Nu am timp!!!
Nu am timp, sau nu știu care dintre țelurile mele merită timpul acordat?
Încep să-mi dau seama că pentru a atinge un țel unul dintre cele mai importante lucruri este menținerea focusului, perseverența - poate chiar mai important decât motivația.
O întrebare interesantă este: Câte țeluri poți avea deodată, pentru a-ți putea menține focusul asupra lor? ...sau ar trebui să refolmulez cu asupra lui?...
Încep să-mi dau seama că pentru a atinge un țel unul dintre cele mai importante lucruri este menținerea focusului, perseverența - poate chiar mai important decât motivația.
O întrebare interesantă este: Câte țeluri poți avea deodată, pentru a-ți putea menține focusul asupra lor? ...sau ar trebui să refolmulez cu asupra lui?...
vineri, 15 iulie 2011
De ce nu am mai scris?
Filmul abia a început dar l-am pus pe pauză. Probabil nu m-a convins prea mult din trailer.... sau poate dorinta aceasta vagă, uitată multă vreme, a prins putere asa dintr-o dată în mine. Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris.... Nu pot să spun că vremurile acelea zbuciumate când scrisul îmi era un leac pentru lipsa de încredere în mine, pentru durerea chinuită a unei conștiințe nemulțumite de sine, pentru iubiri nebune în perioadele lor cele mai bune și cele mai rele, erau vremuri mai bune decât cele de acum, care sunt mai cumpătate (nici pe departe atât cât mi-aș dori), mai realiste (nici pe departe atâtcât mi-aș dori), și în care o anumită maturitate, mă face să ma simt mai puțin descurajat și deprimat în momentele mele mai negre, dar nici nu sunt aceste vremuri prezente mai frumoase decât cele care au trecut.
M-am schimbat un pic - cu siguranță. Încerc să îmi dau seama de ce nu am mai scris în acest timp. Nu am avut timp - acesta e răspunsul oficial. Și într-un fel e și cel adevărat, căci în ultimul timp am fost prins într-un maraton inconștient de a-mi demonstra mie că sunt puternic și că pot face lucruri extraordinare (extraordinare din punctul de vedere al societății), încât adevărul că ”nu mi-am făcut timp”, privit dintr-o anumită perspectivă, a putut fi foarte usor confundat cu ”nu am avut timp”.
Dar e mai mult de atât. Se poate să nu mai fi avut idei. Se poate să nu mai fi fost dispus de a munci la transpunerea unei idei. Se poate că m-am maturizat și mi-am dat seama că e greu să schimbi lumea. Sau poate faptul că am o relație mult mai liniștită decât cele cu care am fost obișnuit nu m-a mai împins la vindecare prin scris.
Ieri, doi prieteni de-ai mei, se întrebau la modul foarte serios, cum ai putea să postezi public când tu ești doar un alt om obișnuit, cu aceleași idei pe care le are toată lumea. Cum ai putea să faci asta fără a părea un narcisit cu un tupeu iesit din comun. Eu cred ca sinceritatea face diferența. Dacă scrii sincer și încerci să cureți cât mai mult din ceea ce tu nu ești, atunci blogul nu are cum să arate așa. Aș citi cu plăcere posturile oricui, oricât de simple ar fi ideile oglindite în ele atâta timp cât ar emana sinceritate. Oamenii sunt interesanți și diferiți!
Dar totuși, oare de ce nu am mai scris de atâta timp?
M-am schimbat un pic - cu siguranță. Încerc să îmi dau seama de ce nu am mai scris în acest timp. Nu am avut timp - acesta e răspunsul oficial. Și într-un fel e și cel adevărat, căci în ultimul timp am fost prins într-un maraton inconștient de a-mi demonstra mie că sunt puternic și că pot face lucruri extraordinare (extraordinare din punctul de vedere al societății), încât adevărul că ”nu mi-am făcut timp”, privit dintr-o anumită perspectivă, a putut fi foarte usor confundat cu ”nu am avut timp”.
Dar e mai mult de atât. Se poate să nu mai fi avut idei. Se poate să nu mai fi fost dispus de a munci la transpunerea unei idei. Se poate că m-am maturizat și mi-am dat seama că e greu să schimbi lumea. Sau poate faptul că am o relație mult mai liniștită decât cele cu care am fost obișnuit nu m-a mai împins la vindecare prin scris.
Ieri, doi prieteni de-ai mei, se întrebau la modul foarte serios, cum ai putea să postezi public când tu ești doar un alt om obișnuit, cu aceleași idei pe care le are toată lumea. Cum ai putea să faci asta fără a părea un narcisit cu un tupeu iesit din comun. Eu cred ca sinceritatea face diferența. Dacă scrii sincer și încerci să cureți cât mai mult din ceea ce tu nu ești, atunci blogul nu are cum să arate așa. Aș citi cu plăcere posturile oricui, oricât de simple ar fi ideile oglindite în ele atâta timp cât ar emana sinceritate. Oamenii sunt interesanți și diferiți!
Dar totuși, oare de ce nu am mai scris de atâta timp?
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)