Spune ce simţi!

Soldatul, Ep3 - Noaptea e neagră

2012-02-05T02:34:00.000+02:00

Se făcuse noapte, iar zgomotele pădurii erau amplificate de nesiguranța întunericului. Încă mai ploa, dar tot mai rar... poate doar tufele ude erau scuturate de vântul rece de toamnă. Frunzele nu mai foșneau ci păreau mai degrabă să se târască cleios asemenea unor șerpi umezi. Sub stânca plină de iederă se instalase un intuneric ca de smoală.

Nu îi era clar când începuse să audă din nou, dar treptat, printre arătările visului greu, se strecurau și sunete din realitate. Curând începu să simtă și durerea, apoi frigul, iar mintea încerca să facă legături între crâmpeiele de realitate și de vis. O convulsie puternică îi scutură trupul și o greață puternică îl făcu să vomeze și să se înnece în același timp. Instinctual încercă să se ajute cu mâinile dar îi erau prea grele. Se zbătu după aer horcăind înfundat și reuși să tușească eliberânduși astfel căile respiratorii. Era conștient că respiră, că trăiește, dar nu înțelegea de ce și unde. Simțea doar apăsarea dureroasă a țestei, de parcă i-ar fi fost prinsă între doi bolovani, și frigul cumplit ce-i înțepenise picioarele.

Poeziile - de ce le-aș scrie?

2012-01-03T00:24:00.000+02:00

Da, știu!... puține june ar mai tresări azi în fața unei poezii scrise doar pentru ele. Și poate e mai bine asa! În vremurile acelea, când romantismul era la modă, iar versurile erau întruchiparea lui cea mai de preț, orice fată se lăsa înduioșată de versurile unui tânăr care o curta. Însă, cât de adevărate erau oare acele sentimente, așternute pe hârtie cu acel minunat instrument de scris - visul oricărui contemporan îndragostit de trecut - pana și călimara? Și cât de profundă era oare înțelegerea lor de către tânăra care le citea, când totul era o modă, o obijnuință, ceva la care se aștepta?...

Deci am să-mi curm nevoia de a-ți spune astfel te iubesc, și mă voi alina cu gândul că nici atunci, niște cuvinte n-ar fi însemnat prea mult. Voi lăsa sufletul să se lovească ciudat de pereții trupului asemeni unei mingi întrun butoi gol ce a picat dintro trăsură.

Ce repede m-am reobișnuit cu prezența ta și ce gol mă simt acum doar după câteva ore de când nu mai suntem împreună.

Din manualul unui înger

2011-12-18T12:57:00.001+02:00

Aprinde soarele pe cer si trage perdeaua.
Ridică-mi trupul gol de sub pături morbide
Și așează-l pe iarbă, cu fața spre soare.
Îmbracă-l cu haine albe de in,
Sărută-i fața și umezește-i picioarele în rouă.

Zâmbește-i, zâmbește-i mereu,
Până devii tu soarele lui,
Iar când te-ai asigurat că i-ai captat toată atenția,
Strecoară-i zâmbetul în sufletul.

De vei găsi ușile și ferestrele închise,
Unse cu smoală ce s-a întărit deja,
Fii fără milă! Sparge-le țăndări!
Fii fără frică! Pătrunde înăuntru și trage-l afară.
Așează sufletul pe iarbă, lângă trup,
Și lasă-l să se târască singur înăuntru după ce se va fi încălzit.

Nu uita să zâmbești mereu.
Nu uita că acum tu ești soarele amândurora.
Îmbrățișeazăi pe amândoi - trup și suflet,
Sărută-i dacă vrei,
Ascultă-le poezia.
Bucură-te de zâmbetul cu care îți răspund.
Nu încerca să ascunzi faptul că îi iubești.

Ridică-i în picioare - desculți în iarba crudă.
Așează-le mâna streașină la ochi,
Și arată-le o altă persoană care zâmbește.
Împinge-i de la spate într-acolo,
Iar când vei vedea că nu te mai bagă în seamă,
Depărtează-te și privește: cea mai frumoasă trăire umană.

Soldatul, Ep 2 - Ea

2011-11-21T02:54:00.000+02:00

Nu simțise niciodată până acum durerea. Acum știa însă că toate lacrimile ce le vărsase în trecut fuseseră un moft inventat de gândirea ei de copilă. Protecția oferită de părinți i se păruse un drept natural, poate prea sufocant uneori, dar niciodata ceva care merita apreciat.

Plânsese atât de mult în ultimele trei săptămâni, încât nu mai găsea nicio alinare în plâns. Sentimentele și trăirile care îi alimentau lacrimile se pierduseră. Nu își dădea nici ea seama, unde. Obișnuința măcinase extraordinarul, iar ființa ei tânără, pusă în fața inevitabilului, începea să se adapteze. Încetul cu încetul se transforma după regulile noii situații.

Parcurseseră o distanță atât de mare din satul ei natal încît nu mai cunoștea deloc împrejurimile. Suferea de foame și frig de când fusese capturată, iar fata suplă ce fusese înainte începea să se transforme întro arătare slabă cu trupul plin de vânătăi și răni. Pentru a reduce numărul bătăilor care îi erau administrate învățase să-și deschidă picioarele și să accepte violurile repetate la care era supusă atunci când armata nu se afla în mișcare. Primise uneori chiar și bucăți de pâine de la unii soldați cărora li se făcuseră milă de ea. Însă situația se agrava pe zi ce trece. Își dădea seama că lipsa hranei, umezeala și podeaua rece pe care era forțată să doarmă, vor duce într-un final la un deznodămând inevitabil. Se va îmbolnăvi sau va deveni pur și simplu prea slăbită pentru a mai fi folositoare, iar atunci va fi abandonată în urma armatei, ca și celelalte fete care ajunseseră în acea situație. Singură și fără ajutor urma să moară ca un animal ca apoi să ajungă ea însăși hrană pentru animale. Nu putea lăsa să i se întâmple asta. Nu putea să aștepte până va fi prea slăbită ca să mai poată face ceva.

Veni o dimineața în care se trezi cu mintea atât de limpede încât parcă își părăsise trupul și se ridicase deasupra cuștii de fier în care ea și celelalte fete erau transportate. Armata inamică ce o capturase, mărșăluise toată noaptea probabil pentru a ajunge întro poziție mai bună de unde să atace din nou. Nu mai putea dura mult și vor așeza tabăra. Apoi știa ce va urma. Fetele între care era înghesuită știau și ele. Privirile lor goale și deznădăjduite, capetele plecate, emanau o înțelegere mută.

Soldatul acela care îi adusese mancare era printre primii care așteptau la rând după o femeie. Când veni rândul lui, o alese. O prinse de mână și o trase după el fără brutalitate. Înțelese că nu o va bate și ceva îi spunea că și-ar dori chiar să o protejeze. Când ajunseră la corturile amenajate pentru astfel de întâlniri, în care se auzeau deja zgomotele specifice, el le ocoli prudent și intrară în pădurea la poalele căruia fusese așezată tabăra. Se vedea că știe locul în care fuseseră așezate santinelele căci făcuse niște ocoluri abile pentru a ieși în spatele liniei de supraveghere.

Erau singuri în pădurea tăcută. Nu își spuseseră nimic încă. El se opri, căută din priviri un loc și o trase înspre marginea unei stânci năpădite de iederă. Ajunseră acolo și se opriră în covorul de frunze roșii de sub copaci. Continua să nu îi spună nimic. O privi in față și îi atinse umerii și mâinile. Simți în atingerile și privirea lui dorința de a-i fi împărtășite trăirile, de a i se răspunde în același fel. Desigur nu riscase atât ca să o aducă aici pentru încă un viol. Nici măcar nu-si înlăturase arma de la brâu, iar ea ar fi putut să o apuce. Încercă să îi spună, să îl facă să înțeleagă situația ei, dar el îi puse două degete pe buze și o privi sugestiv. Ce dorea de fapt?

O cuprinse de mijloc și o trase mai aproape de el. Îi atinse abdomenul și sânii. Îi scoase cămașa din pantaloni și își strecură mâinile aspre, atingându-i pielea. Îi ridică cămașa largă și i-o dădu jos asemeni unei bluze. Bustul ei alb, tineresc, cu părul roșu revărsat peste umeri rămăsese descoperit asemeni unei statui antice. O privi pentru o clipă cu un zâmbet aproape cald. Se aplecă și îi sărută gâtul și pieptul, strângându-i mijlocul subțire în mâinile sale. Se retrase puțin și își dădu jos haina întinzând-o peste frunze. Își desfăcu cureua cu arma și o așeză, dar nu destul de departe. O cuprinse în brațe și o așeză pe haină, cu părul răsfirat peste frunze.

Îi trecuse prin cap să-i ceară să o salveze. Îi trecuse prin cap să-l împuște cu propria-i armă. Însă inexplicabil se lăsase pătrunsă de sentimente nepotrivite acestor împrejurări. Îl sărută, îi dezgoli pieptul, îl îmbrățisă, uitând unde se află, ce face, fără să-i pese de ce va urma. Îl lăsă să intre în ea și gemu de plăcere strângându-i mijlocul cu pulpele-i goale. Își încleștă convulsiv degetele, frâmântând frunzele uscate. Atingerea rece a pietrelor de dedesubt îi străbătu trupul încălzit. Își încleștă degetele pe una din pietre. În mintea ei se petrecu o schimbare. La fel ca și dimineată, percepția se ridică deasupra ființei trupești și privi dintre ramurile copacilor cuplul gol încleștat în spasmele bucuriei de a se dărui. Pe deasupra crengilor vântul rece aduse nori mohorâți de ploaie. Ridică piatra și îl lovi în ceafă cu putere. Trupul lui căzu greu, strivinduii sânii și pieptul, dar ea nu se opri și îl mai lovi de câteva ori.

Se mai auzea doar suflul ei greu. Nu se putea misca. Secată de putere rămăsese țintuită de greutatea lui. De pe pielea umedă a trupurilor goale se ridica abur. Simțea sângele cald șiroindu-i pe tâmple, pe ochi, pe buzele-i uscate. Gustul lui de fier îi umpluse gura. În pântec mai simțea încă plăcerea ultimului orgasm și sămânța lui caldă. Rămase așa minute întregi fără să poată face nimic, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Gândurile îi fugiseră aiurea. Vântul se întețise și la scurt timp începu să plouă încet și trist.

Realiză unde era, ceea ce făcuse și de ce încă nu o bătea nimeni. Nu folosise arma. Tabăra nu știa încă de lipsa lor. Încercă să se zmulgă de sub greutatea trupului mort și după câteva încercări, reuși. Privi spatele gol pe care săreau picurii de ploaie. Nu îndrăzni să-i privească fața. Își simți dintro dată trupul gol, ud și înghețat de vântul rece. Își îmbrăcă hainele așa ude. Peste ele îmbrăcă și cămașa lui. Trase de haina grea, până o scoase de sub cadavru și o îmbrăcă așa pătată de sânge. Încă îi mai era frig. Scoase tot ce găsi în buzunarele pantalonilor lui și îndesă în buzunarele hainei. Găsi și un colț de pâine proaspătă. Probabil îl adusese ca să i-l dea ei. Văzu pistolul și cureaua și se aplecă repede după ele. Privi înspăimântată în jur, apoi la cadavru. Cu picioarele, adună frunzele și le îngrămădi peste trup. Nu îl ascundeau perfect, dar nu se vedea la prima vedere. Privi din nou înspre tabără și apoi o luă la fugă în direcția opusă.

Haina grea și largă o incomoda în mișcări. Își aduse aminte de el, de bucuria ce o simțise când făcuseră dragoste, de orgasmul puternic și atingerea pietrei. Se opri străpunsă de regret și privi înapoi. Movilița de frunze se mai vedea puțin printre trunchiurile copacilor. Poate că într-o altă lume s-ar fi îndrăgostit de acel bărbat. Își strânse mai bine haina in jurul trupului și se depărtă în grabă. Trecuseră pe lângă un orășel în ziua precedentă și i se părea cel mai potrivit loc înspre care să se îndrepte. Spera să mai găsească oameni de-ai ei acolo. Ploua în continuare și se lăsa seara.

Soldatul, Ep1 - Mai pot?

2011-11-05T01:02:00.007+02:00

Era octombrie - târziu și umed; un octombrie istovit, cu frunze murdare împinse de vant pe trotuarele sparte de explozii. Orașul era tăcut si rece, iar printre clădirile cu etaj trecea un suier macabru de seara. La pervazul de la primul etaj, intr-un pulover kaki cu gulerul ridicat peste barba nerasă, stătea un bărbat tânăr. Avea privirea fixa, pierdută undeva printre gândurile-i infricoșate. Îsi simțea genunchii si pulpele rănite de apăsarea rece a caloriferului vechi peste care se aplecase, iar bocancii umezi, in care tocmai isi vârâse picioarele când iesise de sub pături, erau reci si ei. Nu-și legase șireturile și stătea acolo fără niciun plan. Foamea devenise o obijnuință și pentru că nu mai știa unde să caute mâncare parcă nu îl mai chinuia atât de mult. O dorință aprigă de a aprinde o țigară ii chinuia pieptul. Își imagină cum trage fumul cald, cum îl ține în plămâni pentru o clipă, iar apoi îl eliberează încet și continu simulând o liniște calmă, autosuficientă. Privi caloriferul scorojit si mâna lui ce era încleștată pe unul dintre elemenți. Lângă ea era un pachet mototolit de țigări - pachetul pe care avusese norocul sa-l găsească în haina soldatului mort dintre dărâmăturile pieței murdare prin care trecuse acum două zile. Fumase mult, desi știa că ar fi trebuit sa-și raționalizeze mica comoară, iar acum nu mai avea decât două țigări. Îi venea sa le fumeze pe amândouă si apoi să se așeze cu spatele la calorifer și să aștepte ca noaptea rece să-i ia viața. Își dorea să se bucure în sfârșit de pace, de liniste... fără să mai fie nevoie să mai plângă vreodată.

Degetele mâinii i se albiseră de la strânsoare, iar creierul îi era cu atât mai înțepenit. Nu mai era nicio soluție! Fără să mai gândească, luă pachetul și bricheta așezată pe el, scoase una dintre țigări și o agăță între buze. O aprinse repede și inspiră cu nesaț. Senzația era aproape ca în închipuire doar că avea gâtul iritat de la frig și fumul i se părea înnecăcios. Mai mult, avea trupul rece și murdar și o durere în loc de stomac.

Privi caloriferul fără să-i mai simtă răceala. Își plimbă degetele peste pervazul prăfuit. Un strat mai vechi de vopsea portocalie se ivea pe muchiile uzate. Îi păru dintr-o altă lume, o lume caldă și bună. O privi îndelung atingând scândura veche. O coajă de vopsea i se lipi pe deget. O privi. Oare a mai fost cineva vreodată conștient de existența acestui neînsemnat ciob? Va mai exista el vreodată în mintea cuiva? Privirea îi rămase fixă fără a urmări ceva anume. Gândurile i se amestecară fără vreo țintă și șterseră iluzia oricărei decizii.

Își terminase țigara și o stinsese pe pervaz, lăsând-o acolo. După o scurtă ezitare se întoarse la pat, își scoase bocancii și intră sub pături. Le strânse cât mai bine în jurul său și așeză paltonul greu, milităresc, peste ele. Era ud încă, dar după ce se va încălzi îi va ține de cald. Își trase păturile peste cap și fața începu să i se încălzească de la propria-i respirație. Nu mai vroia să gândească. Știa că dioxidul de carbon îl va ajuta să adoarmă în curînd. Ignoră foamea, mirosul respingător al păturilor, frigul și greutatea apăsătoare a acestei situații. Usturimea din gât parcă se mai domolise. Se lăsă pradă sfârșelii și adormi.

Nu am timp!!!

2011-10-02T01:30:00.001+03:00

Nu am timp, sau nu știu care dintre țelurile mele merită timpul acordat?

Încep să-mi dau seama că pentru a atinge un țel unul dintre cele mai importante lucruri este menținerea focusului, perseverența - poate chiar mai important decât motivația.

O întrebare interesantă este: Câte țeluri poți avea deodată, pentru a-ți putea menține focusul asupra lor? ...sau ar trebui să refolmulez cu asupra lui?...

De ce nu am mai scris?

2011-07-15T23:57:00.000+03:00

Filmul abia a început dar l-am pus pe pauză. Probabil nu m-a convins prea mult din trailer.... sau poate dorinta aceasta vagă, uitată multă vreme, a prins putere asa dintr-o dată în mine. Ce mult timp a trecut de când nu am mai scris.... Nu pot să spun că vremurile acelea zbuciumate când scrisul îmi era un leac pentru lipsa de încredere în mine, pentru durerea chinuită a unei conștiințe nemulțumite de sine, pentru iubiri nebune în perioadele lor cele mai bune și cele mai rele, erau vremuri mai bune decât cele de acum, care sunt mai cumpătate (nici pe departe atât cât mi-aș dori), mai realiste (nici pe departe atâtcât mi-aș dori), și în care o anumită maturitate, mă face să ma simt mai puțin descurajat și deprimat în momentele mele mai negre, dar nici nu sunt aceste vremuri prezente mai frumoase decât cele care au trecut.

M-am schimbat un pic - cu siguranță. Încerc să îmi dau seama de ce nu am mai scris în acest timp. Nu am avut timp - acesta e răspunsul oficial. Și într-un fel e și cel adevărat, căci în ultimul timp am fost prins într-un maraton inconștient de a-mi demonstra mie că sunt puternic și că pot face lucruri extraordinare (extraordinare din punctul de vedere al societății), încât adevărul că ”nu mi-am făcut timp”, privit dintr-o anumită perspectivă, a putut fi foarte usor confundat cu ”nu am avut timp”.

Dar e mai mult de atât. Se poate să nu mai fi avut idei. Se poate să nu mai fi fost dispus de a munci la transpunerea unei idei. Se poate că m-am maturizat și mi-am dat seama că e greu să schimbi lumea. Sau poate faptul că am o relație mult mai liniștită decât cele cu care am fost obișnuit nu m-a mai împins la vindecare prin scris.

Ieri, doi prieteni de-ai mei, se întrebau la modul foarte serios, cum ai putea să postezi public când tu ești doar un alt om obișnuit, cu aceleași idei pe care le are toată lumea. Cum ai putea să faci asta fără a părea un narcisit cu un tupeu iesit din comun. Eu cred ca sinceritatea face diferența. Dacă scrii sincer și încerci să cureți cât mai mult din ceea ce tu nu ești, atunci blogul nu are cum să arate așa. Aș citi cu plăcere posturile oricui, oricât de simple ar fi ideile oglindite în ele atâta timp cât ar emana sinceritate. Oamenii sunt interesanți și diferiți!

Dar totuși, oare de ce nu am mai scris de atâta timp?

Dumnezei mici sau mari

2011-01-22T00:23:00.001+02:00

Dumnezei mici sau mari, recunoscuți sau nerecunoscuți, personali sau publici - cu toții știm că ei există în mințile noastre sau ale celor din jurul nostru. Unii îi spun Alah, alții Dumnezeu sau cine mai știe cum, sau poate doar dumnezeu cu d mic - anonim și personal, uitat în vreun colț al firii.

Ce cred că e important să înțelegem, e că acea micuță (sau mare) parte din noi, care crede în ceva bun în acest Univers atât de mare, rece și fizic, pe care mai bine îl ignorăm decât să încercăm să-l înțelegem și să ni se facă frică, e o parte foarte importantă din noi. Fără această parte nu putem fi compleți. Frustrarea dată de lipsa acestei părți, generează deprimare, dorință de a face rău, tristețe, frică, închidere în sine sau alte manifestări mai subtile, dar destabilizatoare.

E important să crezi în această parte bună a ta, chiar dacă această credință e doar cât flacăra firavă a unei lumânări. Nu poți schimba temperatura acestui gigant Univers nici măcar cu o miime de grad cu o astfel de flacără, însă e destul pentru a-ți încălzi propria inimă și a te putea diferenția de o piatră atunci când ești pus alături de una. E destul pentru a încălzi și inimile altora, atunci când îi lași destul de aproape de sufletul tău.

Nu cred că există bucurie mai mare în sufletul unui om, decât aceea de a face bine, cuiva aflat la nevoie sau de a primi ajutor, atunci când se află la greu. În ambele cazuri bucuria apare la apropierea dintre cele două suflete atunci când radiația caldă dinspre celălalt suflet se face simțită. Ambele noțiuni sunt mai profunde decât par la prima vedere. ”A face bine” înseamnă a dărui ceva ce se află în posesia ta, fie el material sau imaterial, cuiva care nu îl are și are nevoie de el. Această dăruire se face deliberat, cu intenția de a ajuta cealaltă persoană și nu pentru a-ți arăta superioritatea. La nivel de suflete, acest dar sincer este căldura emanată de sufletul celui care dăruiește. ”A primi un bine” înseamnă a primi această căldură și a te lăsa încălzit de ea, acceptând că ea reprezintă iubire și nu e o siretenie menită să-ți demonstreze inferioritatea. Nu trebuie să simți nici măcar pe ascuns invidie față de persoana care îți face ”darul”. Nu trebuie să calculezi deja prețul pe care îl vei plăti în timp, pentru a te revanșa. Cel ce primește nu v-a simți bucurie, doar dacă acceptă sincer ”darul” primit. Dacă această ”acceptare” se întâmplă, atunci sufletul prin însăși construcția sa, v-a răspunde cu iubire spre cel ce a făcut darul, oferind de fapt ceva de mare preț care este primit usor de această dată și instalează fericirea în sufletul celui care a dăruit.

Pentru ca acest schimb de căldură între suflete să aibă loc, cel mai mult contează inițiativa celui care face bine. Cu toții știm că daca faci bine e probabil să ți se răspundă cu bine, iar dacă faci rău e probabil să ți se răspundă cu rău - metafora aceasta cu flacăra lumânării am inventat-o doar pentru a înfățișa acest lucru. Este important ca lumânarea ta să fie aprinsă - întotdeauna vei găsi oameni care au nevoie de căldura flăcării ei.

Asta mi-ar place să însemne Dumnezeu - fără reguli inventate de oameni cu interese personale, fără închipuiri cărora să ne închinăm și de care să ne fie frică - doar noi oamenii, fără iad, fără rai, fără viață după moarte, fără porunca de a fi umili în permanență, fără explicația apariției noastre ca specie - doar un grăunte de bunătate ascuns în sufletul fiecăruia. Și dacă ai turna aceste fire strălucitoare de nisip în clepsidra timpului, atunci ceva cu adevărat frumos, lipsit de egoism și plin de puritate, ar lua ființă. Acesta mi-ar place să fie Dumnezeu.

Singur cu mine

2010-10-31T13:35:00.000+02:00

Sunt singur cu mine de mai bine de o zi. Tot ceea ce simt vine din interior, prea puțin din afară. Fără nimeni care să mă ajute să nu mai gândesc, sunt trist și plin de reproșuri. Mă aflu într-o luptă continuă, dar deznădăjduită, de a mă îmbunătăți, de a deveni cu adevărat mândru de mine. Însă mereu mă îngrop în reproșuri și zac tăcut în tranșee fără a face nimic, fără a lupta cu adevărat. Nu am scopuri clare și nu depun efort, doar culeg de pe marginea drumului.

În dimineața aceasta e soare... Și soarele îmi încălzeste hainele ponosite de soldat și îmi pătrunde în suflet.

Singurul lucru care îmi va fi mereu alături atâta timp cât încă trăiesc, sunt eu. Pot influeța multe în viața mea: lucruri care încă nu s-au născut dar pot să le dau naștere, fericirea puținilor oamenilor apropiați, chiar felul de viața a mai multor oameni, dacă depun efortul necesar. Însă totul e fără rost atâta timp cât conștientul și subconștientul meu vor fi două entități divizate, hălăduind fără rezonanță pe drumuri diferite. Bucuriile sunt de obicei scurte, tristețile se estompeaza după o vreme, însă ceea ce e veșnic (în înțelegerea micii veșnicii de o viață) sunt eu. Dacă nu îmi voi găsi armonia interioară și conștientul meu va fi mereu defazat de ceea ce sunt cu adevărat, e posibil să nu fiu niciodată cu adevărat împlinit - complet. Cât de scurtă e această viață pentru a o trăi cu frica a ceea ce cred alții despre mine, făcând lucrurile ce cred că sunt normale sau poate doar alții cred că sunt normale. S-ar putea să fac aceleași lucruri, să iubesc aceiași oameni, dar vreau să știu că izvorăsc din adâncul meu și nu sunt o așchie de lemn purtată de apă. Vreau să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Vreau să mă găsesc pe mine în marea de oameni ce-și întrepătrund destinele în jurul meu!

Lupta aceasta trebuie să sfârșească prin a o începe cu adevărat. Nu e destul să culeg de pe marginea drumului. Trebuie să mă definesc și să lupt pentru ceea ce sunt. Trebuie să-mi găsesc armonia pentru a putea trăi cu adevărat de aici înainte.

Cum ar defini Dumnezeu cuvântul credincios?

2010-10-11T21:03:00.001+03:00

Ce își dorește Dumnezeu de la mine pentru a mă răsplăti cu Raiul? O da, Raiul... cea mai clară răsplată pentru un credincios - sau poate faptul că nu ești aruncat în Iad e o răsplată și mai motivantă. Nu vreau însă a filozofa acum pe tema Raiului. Pentru un adevărat credincios nu trebuie să conteze prea mult ce e Raiul sau ce e Iadul, el trebuie să manifeste credință prin însuși natura lui fără a aștepta vreo răsplata. Cel puțin așa înțeleg eu un adevărat credincios. Deci întrebarea e: Ce înțelege Dumnezeu printr-un adevărat credincios? După cum observați nu mă interesează ce cred oamenii despre ceea ce înseamnă a fi credincios, ci mă interesează ce crede Dumnezeu - cum ar defini El această noțiune.

Săpând la rădăcinile acestei întrebări am ajuns la o alta, la care nu pot răspunde nicicum, având în vedere puținele mele cunoștiințele despre Dumnezeu. E clar că El își dorește să fac și să simt tot ceea ce propovăduiește Biblia (asta dacă Biblia este într-adevăr cuvântul Lui), dar ceea ce mă macină cel mai tare e dacă a-L iubi pe el e o condiție obligatorie.

Ce ar crede Dumnezeu despre un om care se ridică la standardul unui credincios dar care refuză să-I mulțumească pentru tot ce are bun în viață, Lui. Acest om crede că Dumnezeu nu se amestecă în nici un fel în ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci doar observă cele întâmplate. E un om care crede că rugăciunile nu își au rostul, fiindcă Dumnezeu, chiar dacă le ascultă nu le răspunde cu nimic, și asta nu din răutate, ci doar fiind o regulă de bază a ceea ce a creat.

Aici sunt sigur că fiecare credincios care citește acest blog, v-a riposta fulgerător, chiar înainte ca eu să pot deschide gura, cu: Fără a mulțumi umil lui Dumnezeu pentru tot binele de care ai parte, deci fără credința că toate lucrurile bune sunt date de Dumnezeu, tu încerci să te asemeni Lui, iar asta denotă că ești plin de sine, ceea ce Dumnezeu nu îngăduie. Pentru a fi un adevărat credincios, trebuie să fii umil - tot ce e bun ți se întâmplă doar fiindcă El s-a îndurat să se milostivească de rugăciunile tale și să te răsplătească cu acea fărâmă de iubire (pe care fiecare din noi o simțim la un moment dat).

Oare chiar suntem un acvariu cu pești ce are un stăpân ce împrăștie firimituri doar dacă Îl iubești sau proiectul omenirii e mai aproape de încercarea de a crea un ecosistem care să se întrețină singur, ce nu necesită niciun input de la creator și e doar privit.

Întrebarea e simplă: Pentru a ajunge în Rai e suficient ca viața și ființa ta să manifeste bunătate (a se înțelege prin asta tot ceea ce Dumnezeu își dorește de la un credincios în afară de iubire pentru Dumnezeu) sau e necesar să îți și iubești Creatorul?

Dacă nu ar fi fost a doua parte a acestei probleme, aș fi fost de mult credincios și sunt convins că mi-aș fi iubit și Creatorul, însă așa, parcă ceva nu se potrivește pentru mine. Iubire cu forța nu există și dacă ar exista nu ar avea nicio valoare. A înzestra omul cu liberul arbitru doar pentru a demonstra că își iubește Creatorul pare o risipă de resurse pentru un simplu hatâr de Zeitate.

Nu cred că existăm doar pentru a demonstra că Îl iubim, iar dacă aceasta a fost totuși intenția Lui, atunci ...

Prima dimineaţă

2010-10-07T23:08:00.003+03:00

Am întredeschis ochii fără a privi cu adevărat ce era în jur. Mintea îmi era încă amorţită într-un vis neclar de dimineaţă, iar trupul chircit şi paralizat de căldura protectoare a culcuşului. Privind în gol într-un întuneric aproape deplin am rememorat fulgerător evenimentele din seara trecută. Ieşisem în club cu un grup de prieteni, mă ameţisem bine de tot şi mă dădusem la toate fetele care îmi ieşiseră în cale. Imaginea dansului dezmăţat, urcat pe una din mesele clubului, cu tipa aceea brunetă ce avea căutătura aceea ciudată îmi răsări fulgerător în minte producându-mi mândrie de mascul viril precum şi un profund dezgust amestecat cu o remuşcare nedefinită. Îmi aminteam mâna atingându-i sânul cald şi umed pe sub maieul acela obraznic care mai mult îi potenţa goliciunea tinerească decât să o acopere. Un astfel de veşmânt exprima clar faptul că vroia să fie atinsă, aşa că nu am avut nici o reţinere - cu cât mă strecuram mai mult sub căldura lui, cu atît mă şimţeam mai încurajat de bucuria excitată a fetei. Uitasem de orice altceva, o vroiam şi ştiam c-o s-o am, iar acest sentiment mă înnebunea de plăcere.

Îmi simţeam trupul rememorând acele senzaţii, sângele înfierbântat întăridu-mi organul genital, iar muşchii contractându-se.Rememorarea mă trezise aproape complet şi intelectul mi se concentră cu interes spre a descoperii urmările nopţii ce trecuse. Simţurile trezite mă înspăimântară. Nu puteam percepe doar forme vagi, căci era întuneric, iar lumina crepusculară părea a veni de la intrarea unei grote. Eram într-un culcuș cald și nu eram singur. Un alt trup mă îmbrățișa din spate, cu o mână grea odihnindu-se pe pieptul meu. Îi simțeam răsuflarea caldă și umedă lipită pe gât. Doar pentru o clipă am rememorat fata brunetă din seara trecută, dar locul in care mă aflam nu putea avea nicio legătură cu ea.

Neterminat.

La Fanfare En Petard - Festivalul de Teatru Sibiu 2010

2010-07-29T01:10:00.002+03:00

Nu e un simplu filmuletz copiat de pe youtube. Eu am filmat, eu am tăiat, eu am aruncat mai bine de 80% din material.

PENTRU că s-a întâmplat atît de natural, acolo, pe stradă... PENTRU că apropierea creată între cei prezenţi, m-a impresionat. PENTRU că eram toţi uimiţi şi fericiţi. PENTRU că modernul, chiar dacă înjosit de unii, poate să te facă să simţi.

Nu mai ştim să stăm

2010-07-17T12:38:00.004+03:00

Credeam că sunt doar eu - cel care consideră duminica cea mai urâtă zi din săptămână - un individ pentru care inactivitatea e psihologic incomodă, chiar deprimantă. Se pare însă, că în ziua de azi, există o tendinţă generală a oamenilor de a căuta o activitate în orice moment - o frică de repaus fizic sau intelectual.

Nu spun doar eu asta: "Oana Mirilă, director de cercetare calitativă la GfK România, spune că lectura în mijloacele de transport şi în parcuri este un simptom al omului modern, care nu mai ştie să stea. „Nu mai poate să se oprească şi să-şi asculte gândurile. Simte nevoia să facă întotdeauna ceva, iar cititul e poate unul dintre efectele cele mai de apreciat ale acestui simptom de modernitate", spune Mirilă." Găseşti tot articolul, aici.

Am încercat și eu să citesc pe autobuz, dar nu-mi iese - mi-e rău dacă nu privesc înainte. Încerc să citesc însă în alte împrejurări, mai comode. Cititul e una dintre puținele activități care mă poate scoate din vârtejul vieții moderne de zi cu zi - o grabă fără nici o țintă clară.

Viteza, accesul facil la informaţie, multitudinea posibilităţilor de dezvoltare personală, plăcerile accesibile şi probabil şi alte cauze mai ascunse ne cauzează unora din noi această boală ciudată, probabil benefică omenirii (însă nu pot să fiu sigur de asta): dezgustul inactivităţii. Momentele de relaxare, când oamenii din trecut îşi permiteau să admire natura, să bârfească, sau pur şi simplu să stea, îmi par acum nişte aberaţii. Gândul la acele vremuri îmi scufundă nervii într-o amorţeală melancolică - o beatitudine pe care nu pot să mi-o explic. Privesc la ceva ce simt că mi-ar place, dar nu îmi pot îngădui.

Azi, observ în toate o oarecare pierdere a judecății, o grabă oarbă spre împliniri pe care încă nu le înțelegem îndeajuns. Nu cred că la capătul acestei goane nu se va găsi un perete de care să dăm cu capul.

Povestea şuruburilor şi a nodurilor din Salina Turda

2010-07-07T00:19:00.004+03:00

Pentru că-mi păreau atât de SIMPLE..., SINGURE..., şi NEOBSERVATE... M-a impresionat poezia lor - mută, nescrisă, nerostită, necunoscută de nimeni....

Morning Art

2010-07-06T23:44:00.001+03:00

Într-o dimineţă leneşă de duminică ... iar spiritul avea timp să o ia razna....

De ce sunt femeile mai puternice decât bărbaţii?

2010-01-19T01:37:00.001+02:00

S-ar putea ca femeile să se lase mult mai uşor pradă deznădejdii (hm... oare chiar aşa o fi), însă atunci când şi femeia şi bărbatul sunt în această situaţie, femeia e mai pregătită şi mai puternică. Explicaţia e simplă: de secole, bărbatul a fost condiţionat să se mintă că e puternic atunci când se simte slab, iar când aceasta i se întâmplă, e nepregătit. Pe de altă parte femeia a fost învăţată de către societate că e slabă, iar această perspectivă nu o mai sperie. Ce se întrezăreşte însă în vremurile noastre, iar aceasta mă bucură, e faptul că femeia începe să-şi dea seama că de fapt nu e slabă.

Puţini bărbaţi văd astfel lucrurile şi în cele mai multe cazuri preferăm să ne protejăm de la o astfel de înţelegere, susţinând că femeile sunt de neînţeles. Într-un fel, nu minţim de această data: bărbaţii nu pot încă să înţeleagă femeile.

Cred că misoginismul e o atitudine deplasată, o rămăşiţă a unor vremuri în care omul avea mult mai puţină individualitate şi se lua după turmă (nu că nu se întâmplă şi azi, dar cred sau cel puţin sper că într-o mai mică măsură). Mai cred, că această atitudine, ne ţine în spate ca specie: femei şi bărbaţi deopotrivă.

Desigur - dacă o persoană persistă în sentimentele ei de deznădejde, nu pot să o consider o persoană puternică. Însă dacă le învinge, fără să le pună bariere artificiale, cu siguranţă va dobândi o nouă înţelegere a lucrurilor, care îi va conferi o superioritate şi putere.

Revenind la situţia curentă, după ce ne-am înălţat aproape de idea de egalitate adevărată între bărbaţi şi femei (sau lipsa ei), aş vrea să înfăţişez o realitate destul de tristă, dată de neînţelegerea sexului opus.

Când o femeie tristă se destăinuie unui bărbat, dacă acesta se lasă copleşit de tristeţea ei, se va găsi pe un teritoriu străin, ce îl va face să fie nesigur de sine. Va aplica aceeaşi metodă pe care o aplică de obicei pentru el, doar că acum nu crede nici el în ea: o va minţi că nu simte nimic, că totul e o prostie, că e slabă şi trebuie să îşi revină. Chiar dacă lui i se va părea că o linişteşte şi nu-şi va da seama de stângăcia lui, femeia va simţi întotdeauna neadevărul. Încercarea bărbatului de a o ajuta, va avea efectul contrar intenţiei. Pe unele femei mai puternice, această realizare - că nu pot fi înţelese şi ajutate, nici măcar nu le va întrista mai tare.

E foarte greu pentru un bărbat să ajute o femeie să-şi regăsească fericirea. De cele mai multe ori femeia se vindecă singură, fără ca bărbatul să înţeleagă prea multe. Zicala: "Timpul vindecă orice rană" e foarte adevărată.

Femeile sunt puternice fiindca deschid larg uşa, lăsând în suflet sentimente care pe un bărbat l-ar face să se clatine şi să se creadă pierdut pe veci. De aceea, pe acest tărâm al sentimentelor deznădăjduite, ce din păcate nu iartă niciunul dintre sexe, femeile au avantajul de a fi mai pregătite şi dau dovadă de mai multă putere şi realism. E doar o falsă impresie că bărbaţii ar fi mai puternici, de fapt doar reuşim mai bine să ne minţim. De multe ori însă, minţindu-ne pentru a păstra imaginea bărbatului recunoscută de societate, facem lucruri necugetate car doar ne îndepărtează prosteşte de fericire. De aceea mă întreb: Oare nu pierdem noi bărbaţii o parte din noi, refuzându-ne sentimentul de slăbiciune atunci când îl simţim, pierzând astfel şansa de a găsi adevărata armonie şi a fi cu adevărat fericiţi?

spune-mi despre tine

2010-01-09T00:27:00.010+02:00

ma bucur sa aud ca cineva mai gandeste ca mine.spune-mi despre tine,mi-ar face placere sa te cunosc mai bine ,e o placere sa schimb cateva vb cu tine

S.

hm... egoist, într-o căutare inconştientă a fericiri în marea parte a timpului. Acum(în această seară, de câteva zeci de minute) într-o stare de împlinire în care simt că iubesc fiinţele, lucrurile.... universul. Când sunt conştient, încerc să devin o persoană de care să fiu mândru...

coborând din sfera gândurilor... după două ţigări şi câteva guri de tărie, după o săptămână plină de concentrare la servici, obosit, în gând cu o anume persoană care mi-a generat această stare de împlinire.

În general: ciudat, complicat, neînţeles, uituc, practic, frumos şi urât, puternic şi slab, depreisiv şi curajos, plin de sine şi modest... sincer într-un mod conştient şi inconştient, nesincer mai mult inconştient, înmărmurit de complexitatea interesantă a acestui univers... şi totuşi om în toată puterea cuvântului. Cred că mereu am fost un fir alb şi unul negru, împletite aproape simetric peste destinul unui om (eu), în această realitate de care sunt mai mult sau mai puţin conştient. Deci: un om normal, cu o încredere în sine în creştere, o înlelepciune în creştere şi anumite sclipiri.

De multe ori mă găsesc exclamând "Ce intresantă e viaţa!", cu o anumită depresie şi melancolie, dar şi ca rezultat al unei puternice conştientizări a realităţii mele.

M-ai luat pe nepregătite cu această întrebare şi fiind într-o anume stare am răspuns într-un anume mod.

Mihai

Listă obiective 2010

2010-01-02T22:06:00.001+02:00

Am făcut liste cu obiective şi în anii trecuţi. Îmi amintesc de entuziasmul cu care puneam pe hârtie toate dezamăgirile spre a fi îmbunătăţite, următoarea poziţie în contextul carierei şi chiar ţeluri mari pe care le visam de copil. De cele mai multe ori entuziasmul rămânea câteva săptămâni, iar majoritatea obiectivelor care nu erau dictate de mersul obisnuit al lucrurilor rămâneau pe hârtie fără a apărea în viaţa mea.

Azi îmi scriu lista cu obiective pentru 2010 şi vreau să o vedeţi şi voi.

Obiectiv 1. Să păstrez entuziasmul dat de conştientizarea lucrurilor pe care mi le doresc, pe întreaga perioadă a acestui an. Să fiu optimist.

Atât! Nimic concret, doar să mă gândesc la ceea ce îmi doresc şi să fiu entuziast şi pozitiv în privinţa acelor lucruri. Să vedem ce se va întâmpla?

A iubi

2009-12-29T20:02:00.002+02:00

În paralel cu sentimentul ce creşte în mine în aceste zile, simt că definiţia ce o voi da mai jos e o definiţie pe care nu o voi modifica în esenţă, tot restul vieţii.

A iubi inseamnă a oferi fără a cere nimic în schimb. Nu mă refer la oferirea unui cadou (poţi face un cadou oricui), ceea ce oferi când iubeşti e fericire (îţi doreşti să faci o persoană fercită), fără a aştepta fericire înapoi.

Prima situaţie ce îţi va trece prin cap e aceea în care tu încerci să iubeşti conform acestei definiţii, iar persoana pe care o faci fericită nu apreciază nimic din ceea ce faci tu. Eşti neîmplnit dar continui să iubeşti. E aproape inuman să ceri asta de la un om. Astfel de cazuri sunt foarte rare şi cred că niciodată nu durează.

Însă de cele mai multe ori ajungi să iubeşti persoane pe care le apreciezi foarte mult şi care te iubesc la rândul lor. Perioada iniţială când eşti doar îndrăgostit - oferi, dar aştepti ca şi cealaltă persoană să ofere, e o tatonare. O văd ca pe un mecanism natural de protecţie înainte de a te oferi cu totul unei alte fiinţe. Un mecanism prin care te asiguri cât poţi mai bine că nu vei suferi oferind totul fără a cere nimic.

Bineînţeles că nu e obligatoriul să ajungem să iubim, cum nu e obligatoriu ca o iubire să dureze. Cred că e foarte normal să nu ne întâlnim prea des în viaţă cu acest sentiment, sub această formă. Consider că e greşit să spunem că iubim atunci când respectăm sau ţinem la cineva, şi ar trebui să ne rezumăm la vorbe ca: te respect, mi-eşi drag. Aceste sentimente înseamnă foarte mult şi nu ar trebui subestimate. Iubirea însă, e înfrângerea condiţionarii oricărui organism de a lupta pentru supravieţuire. Împotriva persoanei pe care o iubeşti nu vei lupta nici măcar pentru o nevoie atât de înaltă precum fericirea, fără a se pune în discuţie nevoile primordiale.

Nu ştiu de câte ori am fost îndreptăţit să rostesc: "Te iubesc!", sunt convins însă că de cele mai multe ori nu eram.

Greşelile mele

2009-12-14T00:28:00.000+02:00

Nu pot continua să fac greşeli! Aştept ca din fiecare greşeală să învăţ ceva iar următoarea să fie mai mică, şi tot aşa până greşelile vor ajunge neglijabile de la sine, fără nici un efort. Dar aşteptarea aceasta durează prea mult iar în acest timp nu sunt mândru de omul care trăieşte în acest corp. Chir dacă e foarte comod să aştepţi şi să nu faci nimic, dacă vreau să mă schimb trebuie să încep să nu mai fac "greşeli" nu să aştept să nu îmi mai vină să le fac.

Unele greşeli sunt necesare. Altfel cum ai şti că e o greşeală pentru tine dacă nu ai greşit măcar o singură dată?. Am subliniat greşeală pentru tine, fiindcă nu trebuie să te încrezi niciodată în ceea ce spun alţii, trebuie să experimentezi cu propria inteligenţă totul.

E greu să depui mereu efortul de a acţiona conştient în orice situaţie, de a lua o decizie conştientă şi a nu aborda mereu soluţia cea uşoară. Nu îmi doresc să continui să trăiesc luând deciziile uşoare fără a mă gândi doar vag la urmări. Am început să nu mai dau vina pe nimeni şi să fiu responsabil pentru ceea ce fac chiar atunci când greşesc. Nu pot să fiu decât mândru când reuşesc asta.

Nu ştiu dacă am greşit sau nu în seara aceasta - faţă de tine. Tot ceea ce ştiu e că îmi doresc să fiu lângă tine şi nu sunt mulţumit de cum sunt atunci când sunt departe. Dar nu sunt prea mulţumit de mine în general, aşa că ar trebui să termin cu scrisul despre asta şi să trec la fapte. De un lucru sunt însă tot mai sigur: tu eşti jumătatea mea.

Melancolia vremurilor prostuţe

2009-12-11T01:01:00.000+02:00

Stau pe marginea patului, cuprins de fantezie, puţin obosit de efortul cititului ce s-a adăugat oboselii acestei zile de lucru. Mobila familiară, biroul cu laptopul, noptiera cu toate cărţile începute şi telefonul care mă va trezi dimineaţă, îmi dau o anumită stare de beatitudine. Mă simt bine aici, o parte din visele mele sunt ascunse în această cameră.

În ultimele seri am citit, iar melancolia m-a purtat şi la acea perioadă din viaţa mea, când citeam mai mult şi nu aveam nici o grijă majoră. Singura grijă era dată de stresului de la şcoală. Frământări mai aveam şi atunci. Îmi auduc aminte de scârba şi frustrarea ce mi-o provoca uneori şcoala, de unele probleme de familie dezbinată şi desigur de câteva iubiri neîmpărtăşite. Atunci nu aveam nici măcar grija că nu iau atitudine în fata stresului ce mi-l provoca şcoala şi nu-mi asum o anumită strategie de a-l combate. Nu cunoşteam un alt mod de a privi viaţa aşa că o lăsam să meargă de la sine. Eram plin de vise măreţe şi false impresii despre puterea mea interioară care nu exita fiindcă nu făceam nimic în direcţia apariţiei ei.

Nu ştiam pe atunci că ceea ce e important în viaţă e o atitudine optimistă care să te menţină mereu în formă pentru a interacţiona într-un mod curajos cu mediul înconjurător. Nu ştiam că trebuie să transformi mediul înconjurător dacă e cazul, dar să nu te lăsi niciodată transformat de el. E important să fii în control când e vorba de tine şi să ştii ceea ce îţi doreşti, să lupţi pentru a deveni mai bun şi sa fi întotdeauna responsabil pentru faptele tale. E important să fii sincer, în primul rând faţă de tine, iar apoi faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de oricine. E important să ştii unde eşti şi să fii prieten şi cu cei mai slabi şi cu cei mai puternici decât tine. E important să nu priveşti de sus nici când ai putea fi îndreptăţit să o faci şi să înţelegi mereu nevoile celorlaţi. E important să iubeşti oameni şi să te înconjori cu oameni pe care să poţi să-i iubeşti.

Probabil aş mai putea adăuga şi alte lucruri pe care le-am învăţat de la viaţă de când am terminat liceul, însă nu vreau să creez o listă completă ci doar să descriu starea în care mă aflu acum. Un regret fin mă pătrunde: dacă aş fi ştiut aceste lucruri încă de atunci... Aş fi ştiut ce să studiez şi aş fi devenit bun în acel domeniu, aş fi strâns în jurul meu un grup de prieteni în preajma cărora să mă simt împlinit, aş fi avut curajul să-mi caut jumătatea şi să iubesc de pe o poziţie de egalitate. ...aş fi depăşit acest moment de neîncredere, frică, lene şi slăbiciune care mă împiedică acum să pornesc în forţă spre ţelul de a deveni o persoană de care să fiu mândru.

Nu vreau să umplu acest gol

2009-12-02T00:26:00.000+02:00

M-am săturat să caut soluţii uşoare cu care să mă mint. Nu vreau să renunţ la golul pe care îl simt atunci când tu eşti departe, chiar dacă doar câţiva afurisiţi de km ne despart. De această dată, nu o să mai încerc să-l umplu cu niciun surogat. Nu vreau să mă prefac că am uitat, doar ca să pot fi puternic, deşi slăbiciunea îmi repugnă.

Sunt sătul de poveşti de dragoste, romantism, şi astfel de atitudini ce de multe ori te depărteză de realitate şi te fac să te simţi ca un copil prost ce se joacă în noroiul idealist al fanteziei. Cel mai important lucru ce mi-l doresc acum de la viaţă e şansa de a-mi construi fericirea alături de tine.

Totul e prea complicat fiindcă implică oameni şi suflete - suflete care simt durere, suflete care nu vor să provoace durere, suflete care iubesc. Când prezentul îmi aduce deznădejde, îmi rămâne doar speranţa, şi bucuria de a rămâne pe acest drum.

Căpitan la 27 de ani

2009-11-29T23:10:00.001+02:00

Rupe filtrul mincinos, plin de protecţii şi trage fumul vieţii direct în piept. Chiar şi cea mai fină ţigară îţi va surprinde plămânii cu adevărata ei tărie.

Cocoloşit am fost din fragedă pruncie, dar asta nu e o scuză, căci mai apoi eu am fost cel care a păstrat această atitudine în felul cum priveam viaţa. Odată ce devii conştient de tine, nu mai poţi da vina pe nimeni pentru felul tău de a fi. Eşti propriul tău căpitan, iar nava ta se va îndrepta doar acolo unde o vei conduce tu. Deriva e tot un fel de a conduce, doar că nu mai eşti tu cel care decizi pentru tine, ci curenţii. Însă tu eşti cel care a iniţiat-o şi cel care o menţine.

27 de ani am trait într-o barcă numită "Destin". Coboram pe firul vieţii, ba molatec, ba tumultuos, după cum era apa. Din când în când sărea câte un peşte în barcă şi mâncam. Dacă nu, mă străduiam eu un pic şi prindeam unul. Peisajul era mai mereu interesant şi mă plictiseam doar câteodată. Egoist în felul meu de a fi, interactionam puţin cu celelalte bărci. Mi s-a întâmplat totuşi să iubesc, să urăsc, să-mi fie frică, să fiu fericit şi mereu să uit şi să trec peste. Dar sălciile de pe mal plângeau, iar eu nu înţelegeam de ce.

Uite asa pot trece anii şi te trezeşti că părul ţi-e lung şi alb, iar la vârfuri e înverzit de lână broştească, de la atâta tras prin apă. Lemnul bărcii a putrezit şi l-a îmblănit muşchiul. Nu are rost să spun ce urmează să se întâmple, lăutarii din popor se descurcă destul de bine. Idea e că barca rămâne în mormânt (atenţie, nu dau nici o explicaţie asupra locului unde mergi tu), mândruţa e de sărutat, iar vinul de băut.

În sfârşit m-am trezit la realitate: nu e de ajuns să visezi, trebuie să acţionezi pentru a-ţi atinge ţelurile. Iar pentru a avea ţeluri probabil îţi trebuie doar puţin curaj.

Acum trei luni

2009-11-29T22:26:00.001+02:00

"Mi-a fost foarte greu să mă apuc de scris. Toate simţurile mi-s un gol - un gol pe care doar tu l-ai putea umple. În playlist sunt cele trei melodii de la tine, care au început să se repete de-o vreme. Îmi face bine să le ascult sau cel puţin aşa cred. Încet, dintre gândurile ce mustesc de tine, s-a cristalizat o întrebare: Ce însemni pentru mine? Puţin câte puţin, camera străină a început să se transforme într-o carceră dragă. Golul nu mai exista, iar deprimarea ce-i luase locul era atât de dulce, încât îmi producea bucurie. Nu-mi trebuia nimic din afară, îmi doream pur şi simplu să fiu singur cu acest gând nou pe care-l descoperisem."

Îmi vizitam mama în acea perioadă. Melancolia mea a speriat-o destul de tare. Ştiţi cum sunt mamele: nu te prea poţi ascunde de ele, iar eu nu aveam puterea să mă ascund de nimeni. Într-un final a trebuit să-i spun că e vorba de o domnişoară, ca să o liniştesc şi să îmi scuz comportamentul nepământean.

"Mă plimbam azi pe strada principală a orăşelului mic, englezesc, când cineva a exclamat pe neaşteptate undeva în apropierea mea. Exclamaţia nu-mi era adresată mie, desigur, dar te-a adus atât de neaşteptat în gândul meu, încât o bucurie inexplicabilă mi-a invadat fiinţa. Mi-am adus aminte cum am aflat de obiceiul acesta al tău de a exclama pe neaşteptate, si ce mă sperii aproape de fiecare dată. Prima dată m-am speriat atât de tare încât am crezut că te-ai rănit.

Cât de aiurea a fost SMS-ul pe care ţi l-am trimis azi. Mi-am dat seama abia când mi-ai răspuns, din acel singur cuvânt pe care mi l-ai trimis. Pe de-o parte era înţelegerea de a păstra distanţa şi a nu comunica, pe care o încălcam, pe de altă parte era felul în care mă înfăţişa pe mine: plin de viaţă, fără nici o problemă a sufletului, şi presupunând că şi tu eşti la fel. M-am simţit naspa o vreme, când mi-am dat seama, dar mi-a trecut, căci nu era adevărat."

........

De atunci nu am mai putut să mă gândesc la tine decât într-un anume fel. Iar lunile s-au scurs, uneori într-o fericire care te face să uiţi de tine, alteori cu deznădejde, dar mereu cu tine în gând, zi de zi. Totul e incert, aşa cum trebuie de fapt să fie viaţa, iar noi trebuie sa luptam CONTINU pentru a crea certitudini.

Unde mă va duce viaţa?

2009-11-20T23:54:00.004+02:00

Povestea fotografiei: Am furat-o dintr-o staţie de autobuz din Redcar, Anglia, chiar de lângă mama sa. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Îmi aduc aminte emoţia, frica de a nu fi zărit, dilema încadrării din poziţia în care eram, şi toate acestea în acea clipă până îşi va fi mutat privirea în altă direcţie.

Definiţia iubirii - când nu eşti

2009-11-16T01:58:00.000+02:00

Mi-e frig în mine şi am nevoie să mă încălzeşti.

Ucenic în moara mea

2009-11-09T23:06:00.006+02:00

Nu e chiar aşa grav... Moleculele îngrămădite spre a fi râşnite în moara organică, s-au oprit. Se privesc împietrite de frica neînţelegerii. Nu dor, nu produc bucurie. Stau proaste şi se uită una la cealaltă. Sufletul a uitat să bage şandramaua în priză şi e pe câmpie. Priveşte verdele şi albastrul cu o privire atât de tâmpă, de zici că are lipită pe retină o placă mată de gri. Sunt sigur că de fapt nu înţelege nimic ci doar pozează cu neruşinare. Cam greu de iertat, aşa-i? Se crede pictor, dar nu e altceva decât o statuie de morar cu pântecul şi braţele prăfuite de făină - făină de molecule. Doi sfetnici diabolici, a căror motivaţie pur şi simplu nu o înţeleg, îi şoptesc dulcegării în ureche iar el îi crede. De-ar fi după mine i-aş încuia într-o piviniţă a morii sau mai bine i-aş mistui între pietre. Dar sunt bătrâni şi vicleni, mereu alunecoşi, iar eu un pic prea tânăr pentru a mă pune cu ei. Pe unul îl cheamă Egoism, pe celălalt, Orgoliu.

Aşa e la moară când sufletul uită să cupleze maşinăria după vreo pană de curent. Mai pot să respir şi eu şi să meditez la situaţie. Nu e uşor să fii ucenic. Când voi creşte mare, voi lua înnapoi ce este al meu. Această moară va fi a mea, aşa cum şi-au dorit părinţii mei, atunci când mi-au dăruit-o. Până atunci ea e a sufletului şi a celor doi sfetnici libidinoşi.

Apa îmbrăţişează focul

2009-11-02T02:34:00.004+02:00

Corpul aprins, cu forme feminine, se încolăcise în jurul unuia dintre picioarele mesei. Încerca disperat să ţină sub control durerea. Rămase încleştat, dar lemnul carbonizat cedă brusc, iar ea începu să se zbată din nou. Rămăşiţe din hainele şi părul ei se lipiseră pe gresie acolo unde se zbătuse când începuse transformarea. Se vedeau urmele unghiilor topite cu care scrijelise îmbinările atunci când durerea devenise insuportabilă şi pierduse controlul. Camera era plină de fum iar respiraţia mi-era deja apăsată de lipsa de oxigen. Nu mai ştiam de ce plâng: durerea de a o vedea suferind, gândul că o voi pierde pentru totdeauna, arsura fumului fierbinte, sau moartea ce se apropia?

Durerea transformării începuse să-şi piardă din intensitate, iar ea devenea conştientă. Se lipise cu spatele de perete, cu mâinile chircite la piept, încercând să-şi stăpânească simţurile înnebunite de durere. Doi bulbi aprinşi rămăseseră în locul ochilor ei albaştri. Mă privea inuman. Puteam să-mi dau seama că mă vede doar prin faptul că îşi menţinea capul îndreptat spre mine. Lăsând o mână lipită pe piept o îndreptă pe cealaltă atât de protectiv spre mine, de parcă durerea ei nu ar fi avut nici o importanţă. M-am apropiat de ea încet, iar când văpaia trupului ei a devenit insuportabilă m-am retras un pic în spate şi am îngenuncheat. Îşi retrăsese mâna ca să nu mă ardă şi mă privea cu acea faţă inexpresivă pe care doar cei doi bulbi ai ochilor ieşeau în evidenţă. Îşi mişcă partea de jos a feţei ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar buzele topite se sudaseră de parcă nu ar fi existat niciodată. Lacrimi argintii începură să se prelingă pe faţa de un roşu aprins. Durerea pe care o exprima îmi era insuportabilă. Gândul că nu voi mai exista ca să o ţin în braţe, mă înnebunea. Creierul înceţoşat de lipsa de oxigen îmi pulsa în tâmple. Plămânii sufocaţi îmi apăsau dureros pieptul, iar gâtul şi ochii îmi ardeau. Ştiam că dacă nu va reuşi să îşi coboare temperatura, va muri şi ea într-o agonie tăcută, privindu-mă cum eu deja mă sufocasem. Iar în acea cameră ermetică, nu exista nimic cu care să-i reduc temperatura trupului. Eu voi muri în curând, fără să o mai pot vedea vreodată.

Într-un ultim instinct semiconştient, m-am aruncat şi am cuprins-o convusiv în braţe. Arsura focului o simţeam estompat, aproape plăcut. În timp ce ultima fărâmă de conştiinţă dispărea, ultimul gând a fost: "Eu sunt făcut din apă..."

Un animal... ce ciudat

2009-10-04T23:02:00.006+03:00

Aveam încă în gură gustul ciupercilor crude pe care le mâncasem cu câteva ceasuri în urmă. Le verificasem îndelung compoziţia cu mirositorul de molecule pentru a mă asigura că sunt comestibile. Ameţeala foamei se mai potolise, iar calul avusese timp să pască din iarba luncii. Speram ca cel târziu pe seară să dau peste vreo aşezare de spaţiali şi să fur un scuter cu propulsie pneumatică pentru a putea înlocui acest mod primitiv de deplasare. Mă obişnuisem puţin cu manevrarea animalului, dar efortul pe care îl depuneam era extrem de obositor. Ieri avusesem de nenumărate ori tentativa de a-l abandona şi a porni pe jos. Încăpăţânarea mă oprise, iar acum eram încântat că nu renunţasem atât de uşor.

În copilărie citisem despre folosirea animalelor pentru a te deplasa, într-o carte găsită pe etajera metalică din cabina bunicului. Mă amuzase atunci ideea de a te urca pe un animal şi de a-l direcţiona în direcţia în care vrei să te deplasezi. Îmi păruse un joc, chiar o glumă şi o întrebasem pe mama dacă e adevărat. Îmi imaginasem altfel calul, dar expeienţa aceasta primitivă începea să îmi placă şi începeam să mă ataşez de animal. Regretam că muzeul holografic de la bordul transplanetarului pe care mă născusem, nu fusese niciodată reparat după avariile avute la unul dintre salturile spaţiu timp. Nu mai văzusem niciodată un cal ...

Tu chiar existi, jumătatea mea...

2009-09-19T11:00:00.011+03:00

Mă doare lenea ce-mi zâmbeşte din cangrena cărnii. Aş vrea să iau un fierăstrău cu dinţi ruginiţi şi să o tai grosolan afară. Să las rana căscată să sângereze curat, să ma înnebunească durerea, să mă cureţe, să-mi spună cine sunt.

Altfel, străbat străzile ude de ploaie, în uitarea nopţii sau în zarva neinteresantă a zilei, căutând un ţel inexistent. Fericit şi îngreţoşat în acelaşi timp, de poezia din sufletul meu, cu gustul ţigării depus pe gingii, mă mişc. Mă caut pe mine.

Întotdeauna am simţit în mine o lipsă, nu ştiam exact ce e. Puterea? Contactul cu realitatea? Dragostea? Dar simţeam că nu sunt complet, că nu sunt eu - acel eu împlinit care simţi uneori că poti deveni dar nu ştii cum.

Nu înţeleg cum ţi-a fost ţie atât de uşor. Fără să faci nimic ce ar părea deosebit din afară, lângă tine mă făceai să stiu cine sunt. Nu pot să cred nici acum că în acea penultimă zi m-ai facut să mă simt perfect. Trecusem peste prejudecăţi, frică, îndoieli, nelinişte şi o pace fericită îmi încălzea atât de simplu sufletul încât nici gândul că o să ne despărţim nu mă mai tulbura. Simţeam pentru prima dată împlinirea şi puterea de a fi eu. Această trăire era atât de adevărată încât rămăsesem fără cuvinte. Nici nu aveam nevoie de ele, căci te simteam. Acelaşi calm fericit, aceeaşi descoperire a propriei persoane, acelaşi sentiment ne stăpânea pe amandoi, deşi stiu... pentru tine era un pic diferit, ţie îţi era mai greu.

Mă bucur că am încercat atunci să pun în cuvinte şi am rostit doar atât: te iubesc. Pentru prima dată în viaţă am fost mulţumit de sinceritatea cu care am rostit aceste două cuvinte, de puterea cu care credeam în ele, de ceea ce exprimau - perfecţiune.

Nu pot să cred că exişti... că atunci când mă apropiu de tine sufletul meu se potriveşte perfect intr-al tău. Când îmbrăţişarea ta îmi încălzea trupul doream să licărescă dimineaţa, să se facă zi şi pe urmă iar seară, să se schimbe forma lunii, să treacă anii, şi să nu-ţi mai dau drumul. De câte ori nu ţi-am cerut la început, o clonă a ta, doar pentru mine. Mai apoi am simţit că trebuie să am originalul cu orice preţ - să laşi celelalte clone prin lume şi tu să fii a mea. Acum mi-e frică să te las să încerci să te duplici. Dacă şi vreun defect de-al tău,... ar dispărea? Nu pot să-mi permit asta, eşti perfectă şi lângă tine mă simt perfect.

Da.... o clonă de-a ta ar fi făcut totul mai simplu, ai fi putut face doi oameni fericiţi în acelaşi timp. Noroc că am ajuns la timp să te iubesc, ca să-ţi dau drumul şi să nu înnebuneşti. Nu trebuie să îţi mai scriu, nu trebuie să te mai sun, nu trebuie să te mai văd, nu trebuie să te mai ating, dar nu pot să nu te mai iubesc.

Toate s-au întâmplat acum două zile, care au trecut ca două săptămâni. Acum sunt doar eu, transformat pentru toată viaţa de apropierea ta, mult mai împlinit, şi totuşi atât singur, deja.

Florile tale

2009-09-10T23:39:00.006+03:00

Sincer....
Mi-au înflorit în piept,
nişte flori.
Au încoţit pe nesimţite
pe plămânii umezi şi calzi.
Şi-au strecurat rădăcinile,
până mi-au cuprins inima.
Pentru a înflori, mi-au străpuns pieptul.
Sunt atât de frumoase...
Acum le poate vedea oricine.

Ajută-mă,
căci doar privirea ta le ţine în viaţă.

Două luni de viaţă şi meditaţie

2009-09-05T14:44:00.003+03:00

N-am mai scris de aproape două luni... Ramân un pic uimit la această constatare şi mă întreb foarte sincer ce s-a întâmplat în acest timp. Da, s-au întâmplat multe, chiar multe... Concediu, dragoste, vară... dar cea mai hotărâtoare pentru această lipsa, este o transformare a mea. În trecut i-aş fi zis maturizare, acum însă, când de atâtea ori mi s-a întâmplat să mă culc cel mai convins adult şi să mă trezesc copil, tind săi spun transformare. Nu mă mai simt copil de o vreme, dar nici un adult stăpân pe tainele vieţii nu mă simt. Şi dacă asta consider eu că simbolizează maturitatea, trebuie să mă liniştesc cu gândul că nu voi fi niciodată doar aproape de această realizare.

Există trepte în devenirea ta ca om. De obicei evenimentele negative au acest efect. De exemplu, pentru mine, fiecare despărţire a însemnat o schimbare la nivel de idei, o "maturizare". Dar există o grămadă de alte exemple. E ca şi cum viaţa ti-ar aşeza un picior pe treapta următoare şi te-ar împinge de fund până îl aşezi şi pe celălalt. Apoi ajuns acolo, cu o schioapă mai sus, ea ştie că nu o să mai vrei să cobori, şi te lasă o vreme în pace, să te simti bine. Admiri noua priveliste, te simţi superior, plin de putere, iar după o vreme povestea se repetă. Te simţi din nou împins ruşinos de posterior, şi ajuns fortuit cu o treaptă mai sus, priveşti înspre ce ai fost ieri. Abia după ce totul se repetă de suficient de multe ori, treptele încep să se tocească în mintea ta. Nu mai percepi exitenţa ta ca pe o scară, ci ca pe un plan înclinat. Alegerea corectă e să priveşti în sus, să iei viaţa de mână şi să începi să trăieşti şi să urci, să urci şi să trăieşti... până ce aceste două cuvinte se încălcesc atât de tare unul în celălalt, încât devin unul şi acelaşi cuvânt.

Asta sper să se fi întâmplat cu mine în această perioadă în care ideile nu mi-au părut destul de puternice pentru a fi scrise. Şi ceea ce mai sper e ca directia în care privesc acum să fie în sus.

Acel moment, când poţi spune: "te iubesc"

2009-07-11T12:44:00.007+03:00

Îmi înmoi sufletul în fiinţa ta
Îl las să absoarbă
gânduri chiar şi sânge.
Nu mai mi-e teamă că l-aş frânge,
Mi-e teamă doar că n-ai mai exista.

Iubeşti, doar atunci când nu te mai gândeşti la alte posibilităţi - cum ar fi fost cu ea sau cu el, cum ar fi fost fără nimeni?... Există un moment, în care te eliberezi de toate aceste îndoieli. Devii uşor şi curat, iar o pace înnebunită de fericire îţi învăluie mereu sufletul. Simţi că poţi să-i spui "te iubesc", şi îţi doreşti să i-o spui tot mereu.

E jumătatea mea?

2009-07-01T23:42:00.006+03:00

Trei întrebări pentru a afla dacă e jumătatea ta:

Eşti sincer faţă de tine şi faţă de partener, chiar şi atunci când aceasta implică dezvăluirea unor secrete care te fac să te ruşinezi? Sinceritatea nu trebuie să fie o obligaţie, ea trebuie să vină natural.
Vă vine uşor să comunicaţi şi puteţi vorbi ore în şir fără a vă simţi nemotivaţi sau a vă plictisi?
Primeşti putere din această relaţie iar partenerul simte acelaşi lucru?

Viaţă de plastic

2009-07-01T23:11:00.003+03:00

Copil plictisit de jucăriile tale,
Ai regăsit azi, uitată sub pat,
Tristeţea tocită cu mâinile tale,
Şi urmele-adânci, ce ea ţi-a lăsat.

Rănile vechi se umplu cu sânge
Şi-ţi lacrimă ochiul adânc însetat;
Tot ce e nou, cu sete ai frânge
Dar tot nu-i destul pentru cât ţi-a furat.

Plăcere de plastic stăpână pe simţuri,
Un suflet vândut şi-un trup despuiat,
O foame de timp şi de convingeri,
Asta e tot, ce noul ţi-a dat.

Vorbeşti de iubirea de oameni
Prin masca ce-ţi şade ciudat,
Îns-a iubi, tu nu poţi pe nimeni,
Chiar şi pe tine-ai uitat.

Oare ce s-ar întâmpla...

2009-06-23T02:17:00.004+03:00

... dacă am fi cu toţii dintr-o dată sinceri? Dacă am trece pe stradă pe lângă necunoscuţi şi am şti tot ce simt ei, iar ei ar şti tot ce simţim noi....

Cât de schimbată ar trebui să fie lumea asta atunci... deşi noi am fi aceiaşi...

bla bla, o astfel de împrejurare ne-ar schimba atât de mult! Nici măcar nu pot să-mi închipui aşa ceva. Asta fiindca nu e ceva real, nu de alta.

Cred că dacă organismul uman ar fi fost înzestrat cu telepatie, sau firea umană cu sinceritate, această caracteristică ne-ar fi schimbat atât de mult ca specie încât războaiele, religia, reclamele, ... nu ar mai fi existat.

Mă întreb cum ar fi fost atunci...

Generation gap

2009-06-19T23:53:00.002+03:00

Pe acoperiş la Iulius Mol.

PARADA

2009-06-02T00:25:00.002+03:00

Film Italia-Franţa-România, 2008

Un film dintre acelea care te fac să simţi, şi să te întrebi care e scopul acestei vieţi. Cât de importanţi sunt pentru tine oamenii?

Cel mai reuşit film dintre cele pe care le-am văzut până acum la TIFF 2009.

Toţi ceilalţi

2009-06-01T23:39:00.005+03:00

Film Germania, 2009

Înfăţişează viaţa de cuplu supusă testului realităţii. Un prim plan asupra unei relaţii, care dă naştere la întrebări.

Cât timp vei continua să spui te iubesc atunci când faptele celuilalt te fac să suferi? Cât de viabilă este o relaţie în care cea mai puternică dar şi ascunsă dorinţă e de a schimba ceva din tine pentru a putea fi compatibil cu celălalt? Ce se întâmplă când discuţiile despre diferenţele de concepţie şi mod de viaţă sunt ocolite, iar relaţia continua pe pilot automat? Şi totuşi spui şi simţi că iubeşti...

Inexistenţa unei concluzii finale te loveşte în moalele capului şi rămâi în beznă în faţa complexităţii unui sentiment atât de controversat: dragostea.

Flame and Citron

2009-05-30T00:45:00.002+03:00

Film, Danemarca 2008

Danemarca ocupată de Germania nazistă înfăţişată din perspectiva a doi membri ai rezistenţei civile care au misiunea de a lichida informatori danezi.

Acţiunea previzibilă a filmului ar fi putut fi compensată cu o înfăţişare mai intimă a dramei celor două personaje principale.

Posibilitatea unei insule

2009-05-30T00:06:00.004+03:00

Film, Franţa 2008.

Un sfârşit surprinzător de filozofic pentru un început tragi-comic în care societatea contemporană e înfăţişată în haina ei de mediocritate spirituală. Pe măsură ce acţiunea se derulează, începi să ghiceşti drama personajului principal, însă nu aceasta este idea filmului.

Secta înfăţişată la început asemeni unei trupe de circari ieftini devine o adevărată religie mondială care deţine puterea ştiinţifică de a clona omul şi de a-i transfera memoria vieţii anterioare. Conceptul de imortalitate este stâlpul principal al acestei religii.

Finalul, uimitor de SF pentru un film de la TIFF, înfăţisează versiunea clonată a personajului principal, făcând parte dintr-o nouă rasă umană, care a supravieţuit apocalipsei, dar se zbate pentru a regăsi vechile sentimente umane.

O idee interesantă expusă prea puţin realist pentru a fi interesantă.

Începe TIFF-ul de 2009

2009-05-26T21:09:00.004+03:00

Festivalul International de Film Transilvania ediţia a 8-a, începe vineri 29 mai 2009 la Cluj. Zece zile de film scoase din tiparul hollywoodian, vor aduna în cinematografele clujene pe cei care apreciază la un film, idea, şi mai puţin efectele speciale. S-ar putea să aveţi bucuria de a ieşi din sală cu sentimentul de a fi vizionat artă cinematografică şi nu un produs al industriei de film.

Festival muzică veche la Cluj 2009

2009-05-25T21:01:00.007+03:00

Într-o clădire ce pare să fi fost biserică evreiască, s-a improvizat o sală de spectacol. Probabil nu fără motiv îi spune Sala Tranzit, căci nu e terminată. Atmosfera lejeră, cu iz de folc te îmbie să iei loc pe podea după ce puţinele scaune sunt ocupate. Pereţii nezugrăviţi şi scena improvizată te duc cu gândul la un spectacol organizat în timp de război.

Aici a avut loc, pe seara zilei de 23 mai 2009, ultima reprezentaţie din cadrul Festivalului de Muzică Veche de la Cluj. Tema serii a fost muzica şi dansul din epoca lui Shakespeare. Ansamblul "Flauto dolce" şi "Passeggio" au reuşit să pună în şcenă, chiar şi în lipsa unui decor adecvat, un spectacol de teatru dansat ce m-a uimit în primul rând prin expresivitate.

Apus citadin

2009-05-25T20:55:00.003+03:00

Havana Cafe

Comercial love

2009-05-25T20:54:00.002+03:00

Vieţi irosite

2009-05-25T20:49:00.003+03:00

Curte interioara, Cluj-Napoca

Romantic vs. realist

2009-05-04T22:28:00.012+03:00

Abia se luminase de ziuă, iar plaja era încă gri şi pustie. Aerul sărat si umed mustea de libertate şi uitare. Opri maşina direct pe plajă, iar muzica invadă liniştea prin portiera deschisă. Sări desculţ pe nisip, şi începu să urle ca un descreierat. Ea îl privea uimită, schiţând un surâs intim, ştrengăresc. Îi vedea lumina şi fericirea de pe faţă, dar nu înţelegea intensitatea. Astă noapte la benzinărie, când zgribulise de frig la un pic de aer, iar el o luase în braţe, înţelesese că nu i-ar face vreodată rău. Simţise chiar mai mult, dar întâmplarea era prea recentă pentru a-şi recunoaşte acel sentiment. De fapt nu trecuse nici o zi de când îl cunoştea. Se ştiau din vedere, dar abia la ieşirea de aseară făcuseră cunoştiinţă.

Ieşi liniştită afara, se aşeză pe capota maşinii şi îl învrednici cu o privire ce simula compătimire. El înţelese că se preface şi înainte ca ea să încerce să se ferească o ridică în braţe învârtind-o prin aer.

- Băi, tu faci mişto de mine?! Tu nu înţelegi că nu e doar libertatea ce mă face fericit, ci tu.

O aşeză jos şi o privi întrebător. Ea îi răspunse ironic, cu aceeaşi privire:

- Chiar?

Ştia că întrebarea aceasta îl va înnebuni, dar chiar nu putea să-i spună nimic altceva, nu simţea nimic altceva. Chiar dacă ghicea nebunia sentimentelor lui, nu putea înţelege cum ar putea gândi aşa ceva. Răspunsul o uimi:

- Ştiu, eu sunt cel care nu se comportă normal. Dar nu mă mai ghidez după normal de multă vreme. Ştiu ce simt acum, dar nu îţi spun cele două cuvinte pentru că nu pot să îţi demonstrez, însă mi-am propus sa aloc timpul necesar pentru asta. Nu ştiu ce va ieşi.
- Să-ţi zic în faţă, ce cred despre asta?
- Da, clar!
- Nu eşti deloc realist. Să nu mă înţelegi greşit, mă bucur că sunt aici cu tine, deşi mi se pare o nebunie, dar nu mi se pare normal ca orele astea de când ne cunoastem să te facă să simţi ceea ce pretinzi.
- Ştiu, şi îmi place că eşti aşa realistă. Tot ceea ce vreau eu să sugerez e că aceste două firi diferite ale noastre s-ar putea întâlni în acelaşi loc peste un timp, chair dacă venind de pe drumuri diferite. Dar acum, mai fii un pic nebună cu mine!

Şi fără ca ea să mai poată protesta o luă în braţe şi alergă spre mare.

Un dop şi parchetul cojit

2009-04-28T22:21:00.005+03:00

Dopul scăpat intenţionat pe jos aproape s-a oprit. Cu un hârşâit înfundat se înclină lent, şi cade pe o parte învârtindu-se tot mai rapid şi cu tot mai mult zgomot. Brusc îşi perde inerţia şi agonia ultimelor mişcări ia sfârşit. Zace în praful fin de pe parchetul lăcuit, cojit pe la colţuri.

E cald, poate prea cald. Soarele, cu un optimism sfârşit, taie o dungă îngustă în care joacă praful ridicat în aer. Imaginea îţi dă o senzaţie de sufocare. Devin conştient de geamurile închise, dar mi-e prea lene să mă ridic. Nu vreau să aud ce se întâmplă afară, zgomotele estompate îmi sunt de ajuns.

Hârşşş... scânteie, flacără, jar aţâţat şi trag fumul fierbinte direct în plămâni. Îl suflu spre tavan gândin-mă în acelaşi timp la acest gest - încă mai sunt optimist. Din ţigara dintre degete se ridică o coloană subţire de fum. Drumul lui mă surprinde. Cât e de frumos, cât e de imprevizibil! O demonstraţie de artă în această cameră comună şi atât de plictisită.

Hm, cât e de aproape această singurătate, mi s-a îmbibat în haine, în păr, în transpiraţia din palme, dacă îmi umezesc buzele o simt în gustul sărat al pielii. Nu am chef să scriu, nu am chef să vorbesc, nu am chef să întâlnesc pe nimeni. Nimic nu pare să merite efortul.

Oare ce o să fac după ce voi stinge această ţigară? Oare ce voi face după ce noaptea va stinge acest soare? ... mă voi învâti în aşternut fără să pot adormi. Voi bea nişte apă dintr-o sticlă de plastic fără dop şi îmi voi aminti de hârşâitul cu care s-a oprit în praful de sub pervaz. Voi gândi: "Măcar a avut o moarte plină de forţă şi dinamism"

Ce voi face după ce iarna va îngheţa această vară?....

Vom muri cu toţii

2009-03-30T22:20:00.005+03:00

Un gând trist pentru cineva fericit, un gând fericit pentru cineva deprimat, doar un gând pentru un tânăr (mai este până la sesiune), un gând cu mare însemnătate pentru un bătrân, un gând important pentru un filozof.

Cât de minunaţi sunt oamenii observaţi în mediul lor natural, cuprinşi de vârtejul inconştient al vieţii, cu sufletul învălmăşit de sentimente, fără vreun gând prin care să-şi conştientizeze existenţa - just living. Iar când sunt fotografiaţi în acestă ipostază, pot deveni o adevărată operă de artă fotografică.

Aici o să găsiţi o poză mai mult decât interesantă, ce exprimă pentru mine ce am scris mai sus.

Definiţia dragostei

2009-03-28T01:13:00.004+02:00

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

Octavian Paler

De multă vreme caut această definiţie. Mă apropii tot mai mult de capacitatea de a o exprima, dar nu ştiu când voi izbuti să o ating în totalitate. Definiţia lui Octavian Paler m-a atras prin simplitate şi prin conexiunile pe care le atrage de la sine.

Iubirea e singurul mod în care putem şterge într-o oarecare măsură egoismul natural al fiinţei noastre umane.

Tu, în sufletul meu

2009-03-27T22:17:00.008+02:00

Un timp am sângerat singur în încleştarea dorului.
Mai apoi, mi-am sfârtecat masca şi am plâns cu deznădejde.
Sinceritatea acestui gest m-a purificat, dar nu indeajuns.
A trebuit să plătesc cititori închipuiţi,
pentru a-mi putea curăţa spiritul - cuvintele au venit de la sine.

Şi toate acestea pentru ce - pentru că nu am putut înţelege alăturarea dintre iubire şi uitare?

De ce-ai venit la mine?
Cum ai putut intra în sufletul meu,
când nici măcar eu sau timpul nu îl întelegem?

Ai dansat înşelătoarea mlădiere a trestiilor,
asemeni unui supraom.
Fără efort ai spart luciul iazului în cioburi de oglindă,
iar în lumina ce-mi juca pe faţă,
m-ai mângâiat cu aripi de libelulă.

Fără a-nţelege argintul mat din ochii tăi,
I-am gravat în grabă pe scoarţa sufletului.

A trebuit să-ţi traduc poezia şi în limba sufletului meu! Mulţumesc, Iulia, pentru bucuria de a gândi această idee.

Umple-ţi sufletul!

2009-03-08T00:28:00.004+02:00

Sunt convins că pot exista persoane "pline" care nu au niciunul dintre sentimentele care m-ar umple pe mine. De când am început să gândesc conştient asupra vieţii, am acceptat că suntem diferiţi, şi fiecare e propriul etalon de normalitate. Tind să accept normalitatea ta, chiar dacă pentru mine nu e deloc normală. Încerc să o privesc prin ochii tăi.

Gândurile ce urmează au localizare clară: universul meu. De ţi se par ciudate, lasă-le aşa căci mie îmi sunt bune, de au un sâmbure de adevăr şi pentru tine, ia-le şi adaptează-le pentru propria ta fire.

Nu iubesc, nu am un ţel suprem, nu ajut alte persoane, nu mă apreciez - astfel definesc eu goliciunea sufletului în fiinţa mea.

Uneori mă las purtat de vârtejul inconştient al vieţii şi uit - doar pentru a-mi aduce aminte mai apoi şi a simţi din nou golul şi lipsa de culoare. Când mă cuprinde, şi sunt prea sincer ca să pot să-mi construiesc vreo mască sub care să-mi ascund goliciunea de propria-mi conştiinţă, mă întreb care e motivaţia unei astfel de vieţi. Acum când simt conştient golul şi nu mai e un motiv de depresie neînţeleasă, dar mistuitoare, mă întreb - în ce m-aş transforma dacă nu aş încerca cu fiecare pas şi fiecare suflu să-mi umplu fiinţa? Hm... Poate aş ajunge să înnebunesc şi să mă sinucid, sau poate pur şi simplu mi-aş crea o altă normalitate...

Deşi l-am aşezat pe ultimul loc între cele patru sentimente care m-ar implini, cred că aprecierea de sine este cel mai important. Nu poţi să iubeşti, îţi va fi greu să ajuţi şi nu vei găsi puterea urmăririi unui ţel, dacă nu te apreciezi pentru ceea ce eşti şi nu ai încredere în tine. Cheia acestui sentiment e în descoperirea propriilor tale talente şi valorificarea lor. Cea mai mare piedică este însuşi societatea în care trăim, şi îmbuibarea cu prejudecăţi la care ne supune.

Dacă descoperi că talentul tău nu are mare trecere în societatea de azi, s-ar putea să alegi să îl ignori şi să încerci să îţi cultivi unul dintre talentele la modă. Însă asta înseamnă să-ţi construieşti viaţa pe temelia unei minciuni. E ciudat când realizezi că urmarea talentului tău te va face apreciat tocmai de aceşti oameni pe care îi crezi la modă. Împlinirea lui le va atrage atenţia tocmai lor, cei care nu îl au. Frumuseţea unui om nu e calculată prin comparaţie cu prototipurile la modă ci prin cât de bine a reuşit să îşi "umple fiinţa" cu ceea ce îi cere. Refuzarea de a fi împlinit cu adevărat, mi se pare o jertfă prea mare adusă prejudecăţii.

Odată ce ai reuşit să îţi identifici şi valorifici talentele, apecierea şi încrederea în tine sunt implicit dobândite. Având doar atât, fiinţa ta e aproape plină. De aici îţi va fi foarte uşor să îţi creezi ţeluri şi să le urmezi, să te bucuri ajutând alte persoane şi să iubeşti cu adevărat.

Conştiinţa unui om e mereu în schimbare. Am înţeles asta după ce am rămas uitmit de unele schimbări radicale în ceea ce mă defineşte pe mine. De aceea nu pot garanta 100% pentru nimic din ceea ce voi simţi sau voi fi în viitor, însă îmi doresc ca aceste variaţiuni ale fiinţei mele, să fie mereu pe drumul spre o fiinţă plină, şi asta îţi doresc şi ţie.

The Curious Case of Benjamin Button

2009-03-04T22:39:00.007+02:00

O singură idee: Fericirea este facilă oricui, dar nu e pe viaţă! Câmpul de bătălie pe care va trebui să lupţi pentru a o redobândi este dintre cele mai ciudate: propria ta conştiinţă şi propriul tău trup. Lupta în sine nu înseamnă nimic mai mult decât a face ceea ce simţi!

Un alt gând care merită totuşi o clipă de meditaţie e: moartea prin naştere. Ce înseamnă să întinereşti până ce vei ajunge să îţi uiţi amintirile, chiar şi abilitatea de a vorbi? Pe mine m-a lăsat puţin şocat. O astfel de moarte mi se pare mult mai tristă decât cea convenţională. Fuck the body, oricum e de căcat, dar nu-mi luaţi trăirile şi conştiinţa, le vreau până în ultimul moment, şi mai ales atunci!

Un film la care priveşti trei ore aşteptând să înceapă, dar nu mai începe. Sârşitul e lin şi te lasă să meditezi în voie asupra ideii de viaţă şi fericire, care e expusă pe faţă la final.

Poate mă aşteptam la mai mult de la acest film, sau poate pur şi simplu nu e pe gustul meu. Nu m-a impresionat prea mult . A luat Oscar-ul cumva?

Revolutionary road

2009-02-23T22:46:00.007+02:00

Cât de probabil e ca asta să mi se întâmple mie şi partenerului meu? Aceasta e întrebarea care te roade tot mai tare pe măsură ce filmul se derulează. Visele mele şi ale tale, visele măreţe a doi oameni comuni, sunt aruncate pe masa de joc a normalităţii la fel ca două zaruri.

Ne iubeam ca doi nebuni naivi. Ne-am căsătorit; am adus pe lume alte vieţi; avem o familie pe care o întreţinem. Totul pare să se oprească aici. În jur aceleaşi feţe măcinate de normalitate, iar în ochii lor expresia pe care nu vor să şi-o recunoască nici măcar lor însuşi: game over. Mie îmi vine să înnebunesc, nu mai suport! Vei fi tu însă alături de mine? Tu, care mi-ai spus că nu poţi trăi fără mine; tu, acela de care mă îndrăgostec mereu zi de zi... vei fi lângă mine... vei vrea să oprim coborârea aceasta sinistră în mormântul momotoniei.

Singurul lucru pe care îl regret la acest film e că nu a ales perioada contemporană pentru desfăşurarea acţiunii. Diferenţele dintre poziţia bărbatului şi a femeii de atunci, fură din potenţialul acestui subiect ce musteşte de realitatea mea şi a ta.

Twilight

2009-02-22T23:07:00.008+02:00

- Apropierea ta e ispita pe care nu o mai pot ţine în frâu. Trupul tău e drogul ce mă poate transforma într-un ucigaş însetat de sânge. Mi-e aproape imposibil să te ating, să te sărut, fără a da frâu liber acestor porniri. E prea târziu însă pentru a avea forţa de a sta departe de tine. Te aştept de prea multă vreme.

- Ştiu că poţi să-mi faci rău chiar fără voia ta. Simt lupta dintre instinct şi raţiune de fiecare dată când eşti aproape de mine. Oare sunt sigură că raţiunea va câştiga de fiecare dată? Nu! Şi totuşi te iubesc.

Un film despre dragostea unui vampir tânăr, născut în nemurire în 1918 şi a unei tinere născută acum 17 ani. Un altfel de film cu vampiri.

Concluziile unui an de meditaţie

2009-02-18T22:47:00.012+02:00

25 de ani - o copilărie/adoleşcenţă cam lungă... dar abia de un an sunt conştient că trăiesc. În aceast an am meditat la: mine (stimulii sentimentelor mele), universul exterior (oameni, materia şi legile fizice, timp), scopul meu în acest univers ţinând seama de faptul că existenţa mea este finită.

Concluzii:

sunt un idealist (suna naspa în ziua de azi, dar asta sunt).
sunt comod, prea comod uneori.
nu am destulă încredere în mine (aici nu vă lăsaţi păcăliţi căci e o caracteristică în schimbare).
unicul scop al vieţii mele, iar acesta este inconştient, este căutarea "fericirii" - de la nevoile fiziologice, plăcere fizică, până la cele mai rafinate plăceri psihice, cum ar fi bucuria de a ajuta o altă persoană. Am ajuns la concluzia că oricât de mare ar fi sacrificiul făcut pentru o persoană, fie el chiar suprem, îl fac pentru că asta aduce în universul meu fericire. Acest scop inconştient mi se pare a fi prima lege a fiinţelor.
fericirea supremă pentru mine: să ajuţi o altă persoană (varianta completă: acea persoană îţi şi mulţumeşte). Un exemplu particular e iubirea.
un alt motiv de fericire, poate tot atât de important şi pe care îl pot avea tot timpul la îndemână, chiar singur de-aş fi, e să mă pot iubi pe mine - adică să fac mereu ceea ce consider că este corect, indiferent de cât de greu este. Am descoperit de scurtă vreme: dacă nu îţi ţii coloana vertebrală într-o poziţie dreaptă, mai devreme sau mai târziu, doare.
cea mai profundă tristeţe îmi e provocată de dezamăgirea de sine.

Acestea sunt concluziile primului an de meditaţie asupra vieţi mele.

Iar acum pentru cei cu orientări kinky, care au avut răbdare să citească până aici, dedic următorul paragraf.

- Bine, bine şi cu sexul cum rămâne? E cel mai la modă cuvânt, cu cea mai adâncă înrădăcinare în subconştient, iar tu, în primul tău an de aşa zisă încolţire a maturitătii, nu vorbeşti nimic despre asta?
- Hm, da... nici nu m-am gândit la asta. Glumesc! :)) Multă lume îl consideră cea mai la îndemână fericire, poate chiar cea supremă, dacă nu stau să gândească mult. Totusi, prefer varianta pe care unii o numesc dragoste şi care pe lângă plăcerea fizică, te împlineşte prin fericirea emanată de persoana cu care o împărtăşeşti. Sexul fără sentiment nu e nimic mai mult decât o masturbare cu mai multă transpiraţie, care după ce s-a consumat îţi lasă doar frustrarea de a fi nevoit să te mulţumeşti cu o jumătate de pătură până dimineaţă.
- Şi totusi ne place să glumim şi să ne mândrim cu acest cuvânt în vocabularul nostru, aşa că pentru deliciul ascuns al fiecăruia din voi (şi al meu în primul rând), o să-l mai pronunţ încă o dată: SEX.

De ce ţin pleoapele strânse?

2009-02-16T23:13:00.006+02:00

Cearşafurire îmi îmbrăţişează cald trupul uitat în odihnă. Simt perna caldă sub obrazul strivit într-o apăsare tihnită. Liniştea camerei e mângâiată uşor de zgomotele optimiste ale dimineţii. E una dintre acele zile când te trezeşti fericit.

Mă ridic pe marginea patului fără să deschid ochii. Ţin pleoapele strânse - atât cât îmi închipui că ar trebui ca să nu percep lumina de afară. Simt căldura zilei pe mâna dinspre fereastră. Totul e ok, sunt un om fericit într-o dimineaţă superbă, doar că încă nu am deschis ochii. Nu ştiu ce să fac - aş mai sta aşa un pic. Mă foiesc neliniştit. Tresar speriat la zgomotul viorii pe care o răsturnasem. Îngrijorat că aş fi putut să o stric, aproape uit de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. O caut grăbit lângă pat, acolo unde uitasem că am aşezat-o aseară. O ridic şi o ating bănuitor, dar nu a păţit nimic. "Blestemat să fiu dacă o mai las acolo vreodată!" "Oare când o să mă învăţ minte?!" Mă aplec după arcuş. Îl trec uşor peste coarde. Sunetul familiar mă destinde. Îl mai trec încă o dată, dar acum deja ţin vioara sub bărbie. Melodia nouă, e atât de clară încât mă uimeşte. Stau pe marginea patului în pijamalele mototolite de somn şi cânt.

Într-un târziu mă ridic şi atingând pereţii familiari ajung la baie. Iau din pahar periuţa şi îmi pun pastă. Încep să mă spăl pe dinţi. Printre pleoapele-mi întredeschise se vede albul ochilor. Uitasem de hotărârea de a-mi ţine ochii strâns închişi. Ironia acestui fapt îmi naşte un zâmbet fin în colţul gurii şi continui să mă spăl gândindu-mă la lumina din sufletul meu.

Inspiraţia acestui articol puteţi să o găsiţi aici: http://notamuzicala.ascorcluj.ro într-o frumoasă iniţiativă a tinerior de la ASCOR de a reda lumina, unor oameni cărora le e frică să deschidă pleoapele.

Am aruncat periuţa ta...

2009-01-09T00:19:00.004+02:00

În seara asta am aruncat o periuţă de dinţi care nu era a mea. Am mângâiat-o sfios, uimit că îmi ţineam răsuflarea. Am încercat să îmi închipui acele mânuţe care o ţineau, acei dinţisori pe care îi peria, îmbrăţişarea ta după ce te întorceai de la baie... Aproape te vedeam. Mă aşteptam să te găsesc în cameră când mă întorc. Dar sentimentul acela din ultimele săptămâni îmi revine ca un blestem în suflet - aşteptarea mută de a primi mai mult, de a fi iubit şi apreciat. O simţeam amândoi, dar niciunul nu a ştiut sau nu a putut şă o spargă, însă pe ascuns, amândoi ne doream şi încercam. Nu regret bucuriile şi tristeţile acelor ani. Nu regret felul în care m-au transformat. Nu regret nimic!

Am aruncat periuţa ta...

Urma fiinţei tale

2009-01-07T22:45:00.007+02:00

În luminile vii ale orgii, visele noastre crude se desenează fără ruşine în părul tău. Timpul nostru abia a început. Siluetele străine care te-au născut, se pierd acum în penumbră. Îţi simt căldura palmelor pe piept, mireasma din păr,chiar şi umezeala caldă a răsuflării. Minunea fiinţei tale şi doar ea, mi-e în gând... zâmbetul tău când mă certai că dansez prea clasic, privirea ta clară care îşi făcea loc spre sufletul meu. Tălpile se deslipesc de pe chiştoacele unse cu şampanie. Dă-mi voie să te strig "iubito" şi să te ridic în zbor! Promit! Promit să te cobor când melodia va lua sfârşit. Nu-ţi cer vreun legământ, tot ce voi păstra e urma fiinţei tale în sufletul meu de ceară.

Spor şi umor 2009!

2009-01-01T19:00:00.003+02:00

Mulţumesc tuturor cititorilor din 2008 pentru interesul acordat acestui blog. Vă doresc la toţi:

Spor şi umor la distracţie, simţit şi iubit! La mulţi ani!

Tango la Concursul de Rueda

2008-12-31T11:24:00.008+02:00

În cadrul ediţiei a patra a Concursului de Rueda, de la Cluj-Napoca, intitulat "Rueda de Casino - Oscar Night Competition", am dansat o nouă coregrafie de tango. Spectacolul a avut loc la Casa de cultură a studenţilor şi spre surprinderea plăcută a celor care au dansat, sala a fost plină ochi, chiar dacă intrarea a costat 10 lei.

Am reuşit să ţin sub control emoţia intrării în spectacol. Emoţia nu trebuie respinsă, ea te ajută să te concentrezi asupra a ceea ce trebuie să execuţi. Asta ne spunea domnisoara instructor la unul dintre celelalte spectacole. Nu am crezut-o atunci. Mi se parea doar un text menit să ne încurajeze. Dar este adevărat: emoţia ţinută sub control este constructivă. Cei care au citit şi alte articole despre dans, scrise de mine, ştiu ce simţeam înainte de intrarea în spectacol.

Pentru a vedea mai mult din spectacol puteţi accesa înregistrarea tv-net.ro şi site-ul organizatorilor: salsaclub.ro

Un sărut sau moartea

2008-12-27T19:46:00.008+02:00

Un luptător fără motivaţie hoinărind beat, fără o ţintă anume - astfel începe filmul. Doar că eu nu sunt un maestru al artelor marţiale, şi nici măcar beat nu sunt. Am băut o jumatate de sticlă de vin. Chiar dacă îmi face plăcere să fac pe beatul singur în cameră, sunt doar un pic ameţit. De obicei în astfel de filme intriga e o situaţie neaşteptată care îi redă maestrului motivaţia de a trăi. Întotdeauna există o domnişoară care înmoaie sufletul dur al luptătorului. Luptele sângeroase la care iau parte nu fac decât să întărească puternica legărtură ce se naşte între ei. Totul se termină clasic: un sărut cu subînţeles sau moartea unuia sau amândurora.

Pe moment starea aceasta de "îmi bag p... în tot" îmi place foarte mult. Echivalează cu hoinăreala luptătorului beat. Aştept situaţia neobişnuită care să-mi aducă motivaţia. Firea mea optimistă îmi injectează în subconştient gândul că pornind de la acest nivel nul al aşteptărilor, situaţia neaşteptată o să apară în curând. Rumba crează o atmosferă deosebită în apartamentul gol. Las cartea, ies din cadă şi mă îmbrac.

În pijama şi un sanvici în burtă

2008-12-20T18:30:00.006+02:00

Am două filme puse pe pauză şi o listă scurtă de prieteni idle. Sunt în pijama şi am un sanvici de la fast food în burtă. Nu mai e mult şi va trebui să decid dacă ies în oraş în această seară. De ce aş ieşi? De ce nu aş ieşi?

M-am săturat să îmi muncesc fiinţa cu întrebări existeţiale. M-am săturat! Doar că fără am pune aceste întrebări viaţa nu are nici un sens...

Poate aceasta e frumuseţea pe care o regretă unii dintre cei care au experimentat sistemul comunist - acea ignoraţă care te face să te simţi fericit cu un loc de muncă, o casă, un vin de masă şi o nevastă care îţi face copii.

Ce sens au toate acestea? Perpetuarea unei astfel de specii nu este motivaţia existenţei mele.

Şi totul e atât de real... Ce să fac cu viaţa din trupul acesta de carne?

Cere mai mult de la iubire!

2008-12-16T23:44:00.011+02:00

Bineînţeles că şi eu vreau să îmbătrânesc lângă tine şi să-mi adăp mereu sufletul din bucuria de a te face fericită, dar tu doar atât îţi doreşti!

Împlinirea supremă pentru tine e să fii iubită veşnic. Superficialitatea acestui ţel îmi fură puţin câte puţin din bucuria de a te iubi. Dintr-o dată mă trezesc neîmplinit lângă o persoană pe care o iubesc.

Nu mă împlineşte să te pun la făcut mâncare, spălat vase, călcat haine sau să mă mândresc cu frumuseţea ta atunci când ieşim în lume. Nu mă împlineşte nici măcar contactul sexual cu o astfel de versiune a ta. Slavă Domnului că au trecut acele vremuri, iar acum marea majoritate a fetelor, nu mai stiu să gătească, să calce rufe şi urăsc spălatul vaselor.

Dar nici să îmi petrec fiecare seară doar demonstrându-ţi că te iubesc, nu mă împlineşte. Să ne uităm la un film, să facem puţină ordine, poate să gatim ceva împreună.... să stăm lipiţi unul de celălalt, să-mi povesteşti cum ţi-a fost ziua la un job care nu te prea împlineşte, poate să facem dragoste, iar apoi să adormim îmbrăţişaţi - toate sunt lucruri minunate (mai puţin cel cu job-ul care nu te prea împlineşte) . Dar nu mă simt împlinit a face doar asta în fiecare seară, tot restul vieţii, chiar dacă te iubesc.

M-ar împlini să te ajut să devii super omul ce stă ascuns în tine. Iubirea şi sprijinul persoanei iubite generează atâta putere încât poţi să-ţi împlineşti chiar şi ţelurile la care abia îndrăzneai să visezi. Hai să nu o irosim! Hai să ne bucurăm cu adevărat de un sărut plin de dor după o zi de muncă, de o amiază de sâmbătă în care gătim împreună, de un film bun într-o duminică seara, de o plimbare în doi într-o zi însorită de concediu. Hai să nu transformăm aceste bucurii mărunte dar neasemuit de minunate într-o târâre mediocră spre moarte! Eu astfel vreau să te iubesc!

Ajută 100 suflete de copil

2008-12-09T18:55:00.009+02:00

Cei care vreţi pur şi simplu să ajutaţi nişte copii să se bucure de Crăciun, săriţi direct la ultimul paragraf. Cei care vreţi să cunoaşteţi părerea mea despre asta citiţi în continuare.

Bomboane de pom din bucăţi tari de pâine, învelite grijuliu în învelitorile bomboanelor din anii trecuti - aşa împodobea mama mea, copil fiind, bradul de Craciun. Era fericită ca orice copil care e iubit de părinţi, dar probabil deseori îşi dorea lucruri pe care nu le putea avea.

Eu însă am avut o copilărie plină de fericire. Trăiam într-o lume de vis creată de propria-mi imaginaţie, fără a simţi vre-o lipsă majoră. Simţeam susţinere şi aveam încredere în mine. Toate acestea datorită mamei mele, pentru care am fost totul, şi chiar acum îi e greu să mă privească altfel. Mamă, îţi mulţumesc!

Încrederea că orice este posibil este cel mai frumos dar pe care poate să îl primească un copil de la părintele său. Păstrarea acestui optimism copilăresc şi transformarea lui într-un optimism conştient, pe măsură ce copilul se maturizează şi devine independent, e cel mai dificil task al îndeletnicirii de a fi părinte. Majoritatea părinţilor nu reuşesc să îl ducă la bun sfârşit - motivul: problema de comunicare între generaţii.

Ar fi drept ca fiecare copil să primeasca acest dar de optimism, la început de drum. Cu toţi ştim însă, că nu este aşa. Haide-ţi să încercăm să demonstrăm că lumea este bună, pentru nişte copiii cărora probabil le este greu să o vadă aşa.

Datorită strădaniilor Oanei şi a tuturor celor implicaţi, a luat naştere campaniea "E şi Crăciunul lor!". Bloggerii clujeni împreună cu cititorii lor, susţinuţi de Monitorul de Cluj şi Fundatia Romana pentru Copii, Comunitate si Familie, pot aduce un zâmbet în plus la venirea Crăciunului pentru 100 de copii din familii sărace.

Donaţiile se fac la sediul redacţiei ziarului Monitorul de Cluj, în Sigma Business Center, strada Republicii, nr. 109, etaj 6, zilnic, între orele 12 şi 18, până în 18 decembrie 2008. Cei care s-au gândit să ajute pot afla mai multe de pe site-ul campaniei: http://esicraciunullor.blogspot.com/

Ea îl iubeşte

2008-12-05T00:28:00.005+02:00

Ea îl iubeşte! Am aflat asta doar după ce unii dintre noi am băut al doilea pahar de vin fiert. Ea a rămas la primul pentru că are ulcer sau pur şi simplu pentru că e studentă şi ştiu cum priveam şi eu banii pe vremea aceea. A povestit o grămadă despre medicină, facultatea la care abia peste câteva săptămâni va intra în prima sesiune şi despre chestiile naşpa de prin spitale - puteai să juri că nu e doar în anul întâi. M-a învăţat cum să aprind chibrituri şi a spus nişte bancuri mişto pe care nu le mai auzisem. În liceu obişnuia să îl ia la mişto pe profu' de religie - tot respectul pentru recordul a 9 ani de abstineţă sexuală înainte de căsătorie sau "respect pentru trupul iubitei", cum o numea el.

La un moment dat, văzând că înţelege condiţiile naşpa din sistemul medical românesc şi ştie că mai are pe puţin încă 10 ani de tocit până să ajungă acolo, am întrebat-o de unde atâta entuziasm. Răspunsul ei emana sinceritate: "Iubesc oamenii! Ştiu că nu o să pot deveni chirurg la Oncologie cum îmi doream, pun prea mult suflet şi nu aş rezista, acum îmi doresc să devin medic pediatru; ştiu că ăia mici ţipă şi sunt dificili dar mi-ar plăcea foarte mult."

La un moment dat îi şopteşte ceva colegei mele mimând ceva ce se pune pe deget. Nu am înţeles, dar ne-a explicat apoi la toţi că fusese cerută în căsătorie - "I-am spus că nici nu mă gândesc până nu termină liceul." Mi se părea o copilărie - un tip mai mic decât ea, care încă nu terminase liceul?... poveşti de copii. Dar tipul e cu 5 ani mai mare, a renunţat la liceu fiindcă nu o suporta pe profa de română şi l-a lăsat repetent. De atunci se descurcă singur fără sprijin din partea alor săi, iar acum a reluat şcoala. "Cred că m-a înţeles greşit - nu vreau să fiu cu altcineva, dar nu mă pot înhăma acum la resposabilităţile unui mariaj." Colega mea cunoştea povestea şi îşi exprimă părearea: "Nu aş putea să iubesc atâta timp cât ştiu că pot găsi pe cineva mai bun." Acum a urmat replica pentru care nu m-am pus încă la somn şi stau cu pătura pe mine în frigul din cameră şi scriu. "Nu alegi pe cine iubeşti... sau cel puţin aşa ar trebui sa fie. Toţi prietenii mă considerau o nebună atunci când au aflat că sunt cu el şi vă daţi seama ce mă sfătuiau. Da, îi cunosc defectele, poate mai bine decât ei, dar nu mi-aş dori să fiu cu altcineva."

Îmi închipui cât de bine se înţeleg... O viaţă sinceră şi nonconformistă, în care hainele nu stau împăturate la dungă în dulap, şi uneori se mai iscă neînţelegeri care se sting apoi de la sine. Nu pot decât să exclam: Cât sens poate da vieţii acest sentiment!

Chiar şi pentru ei?

2008-11-25T23:34:00.008+02:00

Oana m-a uimit azi. Stiu că e berbec şi berbecii se aruncă cu capul în faţă fără să gândească prea mult. Probabil că nici nu se putea ajunge aici dacă nu era aşa. Să vedeţi ce a pus la cale singurică, iar acum sunt o grămadă de bloggeri care o susţin şi se pare că va fi şi un ziar local care va face asta. Nemulţumită de nu ştiu ce piedică ce i-a fost pusă atunci când a vrut să doneze ceva pentru copiii care nu vor avea altfel nimc sub brad de la Moş Craciun, a demarat o acţiune ce ia amploare de la o zi la alta. Acţiunea s-ar putea numii "Bloggeri pentru copii, la Cluj", şi presupune promovarea sufletului deschis înspre a aduce câteva clipe de bucurie unor copiii care au parte de prea puţine astfel de momente. Vorba se va duce din blog în blog, din cititor în cititor. Organizarea va fi făcută de un ziar local şi o fundaţie non profit care va organiza un centru unde se vor strânge micile cadoaşe, pe care cei care îşi deschid sufletul, pot să le facă. Iar după ce totul va fi înfăptuit, vom putea citi depre bucuria ce am dăruit.

Pe Oana putem să o felicităm pentru initiativă, însă o acţiune de acest gen necesită aportul mic a multor persoane. Contribuind fiecare cu câte o ciocolaţică şi povestind un pic despre asta la prieteni putem înfaptui un lucru minunat împreună. Imi aduc aminte de copilăria mea, de bucuria Craciunului, şi mi-e greu să gândesc că unii copii nu au aşa ceva.

O sa mai urmeze articole despre detaliile acestei acţiuni, o să apara şi un articol în ziar. Pentru moment mă bucur că a început şi că sunt părtaş.

Pentru mai multe detalii puteţi să îi scrieţi Oanei la: oana.sarmasan@gmail.com.

Iubire vs. veşnicie

2008-11-22T19:47:00.012+02:00

Aseară conduceam spre casă de la serviciu. Era noapte, la mine în tico - frig, ascultam Elvis Presley, cine a mai fost cu mine cu masina, ştie. Brusc şi de nicăieri un gând se ridică deasupra talmeş-balmeşului de gânduri cotidiene: De ce atunci când iubim, credem instinctiv că va dura veşnic? De unde asocierea aceasta în subconştientul nostru, când aproape toate exemplele pe care le vedem în jur, demonstrează statistic contrariul? De ce în acest caz, lovirile repetate cu capul de peretele de stâncă nu duc la rezultatul natural de a învăţa un adevăr valabil în majoritatea cazurilor: nu poţi trece cu capul prin stâncă? De ce ne încăpăţânăm să mai păstrăm chiar si adânc ascuns în subconştient, gândul că iubirea veşnică există, şi o să ni se întâmple şi nouă?

Cu pupilele dilatate datorită întunericului şi excitării produse de apropierea ei, cu stomacul în gât şi raţionalul atrofiat datorită sentimentului de fericire, şimţi că niciodată nu ai fost mai în măsură să juri că vei simţi toată viaţa ceea ce simţi acum. Fără să îţi dai seama că exact în acest moment eşti cel mai puţin stăpân pe fiinţa ta decât ai fost sau vei fi vreodată, faci un jurământ pentru tot restul vieţii. Nu mai poţi ţine în tine acest gând, trebuie să îi spui. O priveşti adânc în ochi şi îi şopteşti: "Te voi iubi veşnic!". Ea te priveşte şi simte că e adevărat, nu se îndoieşte nici măcar o clipă de adevărul pe care l-ai rostit. I se pare normal să fie iubită veşnic, la fel cum i se pare normal să te iubească veşnic la rândul ei. Mulţumiţi cu aceste jurăminte vă sărutaţi extaziaţi, apoi... (poate într-un articol cu pătrăţel roşu ;) ) Dar ce se va întâmpla în viitor nu depinde de fiinţele voastre îndrăgostite de acum ci de fiinţele care veţi deveni în acel viitor...

Acasa, nu m-am putut abţine să nu deschid subiectul. Caius îmi prezintă o terorie pe care a citit-o undeva, conform căreia s-a demonstrat statistic că iubirea adevărată durează în medie trei luni, iar în cele mai bune cazuri poate dura pâna la trei ani. După această perioadă se transformă în respect, obişnuintă şi alte astfel de sentimente delăsătoare. Asta dacă ai noroc să nu te desparţi sau să vă urâţi etern într-un mariaj "reuşit". Hm... Chiar dacă doar cu câteva minute înainte îi expuneam eu însumi, exact aceeaşi teorie, am rămas uimit să constat că acum căutam argumente să-l combat. Asocierea dintre iubire şi veşnicie e atât de profund înrădăcinată în subconştientul meu încât chiar şi acum că fusese demascată mai credeam în ea. Înţelegeam că iubirea poate scădea în intensitate, dar nu puteam concepe că va dispărea complet. Chiar dacă am avut partea mea de experienţe care să întărească regula, mereu imi închipui o relaţie viitoare care să mă împlinească. Şi gândindu-mă la această relaţie nu puteam să fiu de acord cu Caius. Nu pot să-mi închipui că în această relaţie nu o să pot regăsi din când în când iubirea nealterată. Nu pot concepe că de la un moment dat nu vor mai exista dimineţi când privind-o dormind, să nu mă cuprindă fericirea fără nici un motiv, să-mi pierd controlul şi să mă simt ca un naiv tânăr îndrăgostit. Încă nu am găsit-o pe Ea... însă nici o statistică nu îmi poate demonstra că nu există.

Poţi să îmi spui încăpăţânat, romantic incurabil, căci ştiu că e adevărat, mai sunt însă câteva lucruri pe care acum le ştiu, şi mă îndreptăţesc să afirm că Jumătatea ta există cu adevărat. Cheia veşniciei se află în înţelegerea şi acceptarea faptului că iubirea în sine este un sentiment fragil. Se naşte din subconştient dar cere hrana conştientului pentru a putea supravieţui. Iubirea necondiţionată, confruntată cu o perioadă suficient de lungă, pur şi simplu nu există, nu este un sentiment uman.

Poate sunt dintre voi unii care au avut relaţii mai lungi ce s-au sfârşit sau au avut momente de răscruce. Eu îmi amintesc de a mea. Îmi amintesc de acel moment când am simţit, cu toată încăpăţânarea mea, că totul se destramă, că eu nu mai iubesc şi ea nu mai iubeşte. Nu puteam fi nici unul sigur că iubirea a dispărut, dar nesiguranţa celuilalt ne împingea încet şi sigur spre sfârşit pe care nu ni-l doream nici unul. Căutam cu disperare motivele care m-ar face să iubesc din nou, şi spre surprinderea mea le găseam şi îmi era uşor să le numesc. Însă îmi era cu atât mai greu să i le spun, iar când i le-am spus nu au fost vorbe ci reproşuri. În acel moment trebuia să-mi dau seama că jocul a reînceput, iar acest joc cere actiune nu reacţiune. Dragostea e un cameleon care îşi schimbă înfăţişarea după sentimentele persoanei iubite. Confirmarea că încă te iubeşte, va veni dacă tu vei crea sau recrea motivele. Jumătatea există atâta timp cât nu vei înceta să o cucereşti şi recucereşti. Ai cucerit-o pentru prima oară atunci când v-aţi cunoscut, dar va trebui sa faci asta şi de aici înainte, chiar dacă vă treziţi dimineaţa îmbrăţişaţi sub acelaşi aşternut. E mult mai greu acum, căci trebuie să treci peste credinţa falsă că iubirea ei ţi se cuvine. E mult mai greu acum pentru că te cunoaste până în adâncul sufletului şi nu mai poţi uimi. Însă trebuie să fie cel puţin la fel de incitant ca şi prima dată, mai ales că ştii că îţi doreşti asta mai mult ca orice.

Cum percep alte persoane asocierea dintre dragoste şi eternitate:

Oana: "Asa ca eu , prefer sa cred in Iubire + Eternitate = Noi , decat in Iubire Vs Eternitate. Si daca statisticile o sa imi vina vreodata de hac , pentru fiecare naiva din lume , exista un naiv pentru eternitate. "

Firele din părul tău...

2008-11-15T04:40:00.007+02:00

De mult nu mai găsesc fire din părul tău atunci când curăţ covorul; a rămas doar praful. Îmi amintesc cât de profund impresionat am fost atunci când le-am găsit, la ceva vreme după ce ai plecat. Mirosul tău a dispărut şi el, cu timpul, iar acum mi-e greu chiar să mi-l închipui. Partea ta din dulap a rămas tot goală, unul dintre colegii de apartament îşi tine un costum acolo. Bicicletele noastre sunt încă legate pe hol de balustrada de la scări şi din timp în timp mă cert cu femeia de servici pentru ele. Iar farurile sunt încă aruncate în colţul acela de dulap unde îngrămădeam lucruri de genul acesta. Schiurile noastre stau îmbraţişate în debara. Ce noroc că nu ai loc să le duci la tine, căci astfel chiar şi aceste lucruri pereche ar fi fost despărţite. Tico se pregăteşte să devină orfan, fără mamă şi probabil foarte curând şi fără tată. Să ştii că încă nu am aruncat periuţa ta de dinţi. De atâtea luni stă tot în acel pahar de plastic alb lângă periuţa mea, pe care o schimb din când în când. Toate cadoaşele de la tine, acele lucruri, multe dintre ele confecţionate de tine, sunt bine ascunse în noptieră într-o pungă de plastic şi mi-e frică să le scot la iveală. Mi-am petrecut câteva zile scotocind cu inima strânsă prin memoria calculatorului şi a telefonului după miile de poze cu noi doi şi sutele de SMS-uri pe care ni le-am trimis. Într-o seara o să caut şi prin căsuţa poştală şi o să strâng totul pe un DVD pe care am să scriu "Doi copii...". Poate am să vărs lacrimi, în afară sau în interior, nu stiu, cum o să pot.

Scriu toate astea acum, fiindcă una dintre cele doua sticle cu vin ale noastre a fost desfăcută de colegii de apartament când eu nu eram acasă, iar acest lucru m-a întristat foarte. Ştiu că ei nu sunt de vină, erau beţi şi să spunem că nu ştiau. Nici nu i-am certat. Le-am spus doar atât: "Naşpa, sticla aceea avea valoare sentimentală pentru mine. Dar acum ce să fac, nu v-oi omorî pentru asta. Distracţie faină. Noapte bună!" Iar în gândul meu: "O valoare pe care voi nu aveţi cum să o răscumpăraţi, nici chiar eu nu pot...." Când am început acea colecţie îmi închipuiam că va ajunge cel puţin la 50 de sticle, înainte să începem să facem cadou nepoţilor din ele. Nu am reuşit să strângem doar două, iar acum ca o pedeapsă pentru depărtarea dintre noi, a rămas doar una.

Trebuia să scriu toate astea chiar dacă scriind aveam mereu impresia că nu ai vrea să le citeşti. Dar trebuia! - pentru tot ce mi-ai oferit în aceşti doi ani şi jumătate. Pentru primele seri când ne sărutam pe sub sălcii.... Pentru dimineţile când te strecurai în patul meu atunci când încă nu dormeam împreună, iar eu rămâneam peste noapte la tine. Pentru fiecare zâmbet care mă înnebunea de fericire. Pentru fiecare îmbrăţişare care mă făcea să mă simt iubit. Pentru cele mai fericite şi cele mai crunt de triste momente din viaţa mea. Mulţumesc! Pentru toate acestea şi toate câte nu pot fi exprimate ţi-am construit o capsulă a timpului în sufletul meu. Cât timp creierul îmi va fi irigat cu sânge, vei fi şi tu acolo.

O persoană dragă, pe care am întâlnit-o de curând m-a învăţat un lucru extraordinar: sinceritatea - sinceritatea faţă de mine, sinceritatea faţă de oricine. Sunt un ucenic harnic şi încerc să învăţ.

Cu fiecare gură de aer, caut... în alte persoane, în amintirile cu tine, dar nu găsesc doar străfulgerări înşelătoare - motivaţia a dispărut. Sunt mai puternic acum, dar ce folos? M-ai învăţat să iubesc, iar acum nu mai am ce. Am o viaţă, am un suflet, dar de ce? Totul e atât de real şi totuşi cât de înfiorător de inutil!

Te-am văzut în seara asta... ne-am întâlnit întâmplător. Am vorbit, am zâmbit, eu nu aş mai fi plecat, dar la un moment dat am simţit că trebuie, chiar dacă nu ştiu dacă îţi doreai asta cu adevărat. Aşa că am plecat. Dar încă mai cred în visul acela prostesc.... O să ne întâlnim peste câţiva ani într-o staţiune cu case vopsite cu var şi mare albastră, realizaţi, dar încă în căutare. Iar căutarea o să se oprească în acel sătuc pentru totdeauna.

Tango aniversare 1an Iulius Mol

2008-11-14T21:04:00.002+02:00

Mugur de lumină

2008-11-13T00:21:00.007+02:00

Acelasi drum
Zăcând în fum,
Aceiaşi paşi,
În scrum rămaşi.

Timpul se joacă table; paşii mei goi,
Caută miercuri, cărarea pentru joi.
Ei tainic şuşotesc, dar nu cuvinte,
Deci nu-nţeleg şi merg tot înainte.

Din umbra veche se naşte-n chip de domnişoară,
Un mugur de lumină ce-n suflet îmi coboară.
Uimit şi mut, privesc pe drum până departe.
Iar fumul se ridică spre zările înalte.

Ultimul dor

2008-11-10T12:41:00.006+02:00

Corbi negri cu aripi mânjite de sânge;
Copaci bătrâni ce nu mai pot plange;
Piatra e rece, secata de dor,
Acesta e drumul ce-ncep sa ador.

Whisper of the Dark

2008-11-10T11:12:00.011+02:00

Kill the raven
Drink its blood
He's the last friend
In thy heart...

Primul spectacol

2008-11-05T23:50:00.012+02:00

Am ajuns cu două ore înainte. Ne-am îmbrăcat - fetelor le-a luat o veşnicie până s-au terminat de machiat. Am mai repetat în fugă de câteva ori într-o sală unde repetau şi alte formaţii şi am fost trimişi în culise. Cu sufletele aprinse şi senzaţia că ar mai fi trebuit să repetăm, ne-am integrat în învălmăseala de oameni, fiecare cu gândul la 2-3 minute din viitorul apropiat.

Culisele m-au impresionat cel mai mult: schimburi de păreri despre emoţii, câte doi trei colegi de trupă repetând o parte mai grea a coregrafiei, participanţi în diferite costumaţii, grăbiţi cu cine ştie ce treburi, grupuri strânse în jurul instructorilor - o frenezie generală, iar din faţă, de pe scenă, se auzea spectacolul în desfăşurare.

Şi mai palpitant mi s-a părut momentul dinainte de intrarea noastră pe şcenă, când săteam în spatele cortinelor laterale şi priveam trupele care erau în acel moment în desfăşurare. Colegi din trupe diferite se îmbărbătau înainte de intrarea pe şcenă; simţeam comuniunea ce s-a născut între persoane care se cunoşteau doar din vedere. Şi peste tot plutea nerăbdarea, emoţia dusă aproape de limita fricii. Chipuri crispate, zâmbete forţate, mişcări bruşte, toate ascunse publicului de nişte perdele de pânză.

Într-un final am ajuns şi noi să ducem aceste sentimente la extrem, iar în momentul următor intram pe şcenă.

În cadrul spectacolului de deschidere a anului universitar 2008-2009 al Casei de Cultură a Studenţilor, Cluj-Napoca, am avut deosebita plăcere de a trăi alături de colegii mei, momente deosebite de emoţie, concentrare şi fericire.

Pentru fericirea care s-a revărsat în sufletul meu la iesirea de pe şcenă vreau să mulţumesc domnisoarei instructor Alexandrina Pop (toată lumea îi spune Dina) şi colegilor în mijlocul cărora m-am simţit într-o echipă.

Răutatea mea şi-a ta

2008-10-25T10:02:00.008+03:00

Pentru a înţelege ceea ce e scris mai jos, trebuie să fi trecut măcar o dată printr-o depresie.

Sunt momente când pur şi simplu îţi perzi optimismul şi oriunde ai privi în jurul tău nu îţi poţi împiedica conştiinţa să nu observe părţile rele ale celorlaţi. E dureros să stai în mulţimea ta de cunoscuţi şi să le priveşti toate aceste gunoaie lipite cu pastă de orgoliu si egoism direct pe suflet. Oriunde ai privi nu vezi decât aceste animăluţe răutăcioase agăţate cu gheruţele unei mâini de trupul unui om, iar cu gheruţele celeilate încercând să te zgârie pe tine. Şi ţi se face deodată lehamite că ai încercat să fii bun cu aceste persoane care în viziunea de acum nu merită nici măcar mânia ta. Şi te întrebi la ce te ajută să fii bun, decât să-ţi hraneşti propriul suflet şi să nu laşi propriile tale animăluţe să se înmulţească în voie. Dai, şi tot aştepţi să primeşti înapoi, dar de obicei lumea e prea preocupata de propria persoană şi uită să mai dea înapoi. Şi mai ales când eşti în întuneric, te întrebi unde este această lumânare de bunătate, dar nimeni nu pare să-şi găsească bricheta şi lumânarea rămâne neaprinsă. Te simţi ca un prost înnotând în mocirla unei mări de străini. Şi nu cunoşti un om pe care să-l respecţi întru totul, pe care să îl poţi privi ca pe un model. Nu îţi rămâne decât să aştepţi să treacă această noapte şi să-ţi coşi propriul Frankenstein din bucăţile însângerate ale unor modele imperfecte.

Dar uite că răsare soarele, iar tu începi să dai uitării visele nopţii şi poţi să te bucuri din nou de frumuseţea oamenilor. Eşti reticent la început, dar încetul cu încetul începi să-i iubeşti din nou.

Se numeşte "Răutatea mea şi-a ta", fiindcă la fel de bine poţi fi tu cel care scrie toate acestea, iar eu sa fiu unul dintre trupurile cu animăluţe care te zgârie. Ştiu că am destul orgoliu şi egoism ca să se lipească şi pe sufletul meu.

Goală de ţuică.... Plină cu scrum.....

2008-10-12T22:36:00.006+03:00

Sticlă de Borsec goală de ţuică. Scrumieră plină cu scrum...

Care e dezamăgirea cea mai mare a omului? Te-a părăsit jumătatea...? Nu, dacă eşti puternic îţi revii, ba mai mult, îţi dai seama că nici nu era ea. Ea te aşteaptă să-ţi cumperi bilet în acelaşi compartiment, să coborâţi la aceeaşi staţie şi să nu vă mai despărţiţi niciodată. Cel mai bun prieten a trecut în nefiinţă şi simţi că nu mai poţi fi acelaşi, ştiind că nu mai e? Nu, dacă eşti puternic, te vei linişti şi vei fi fericit că ai avut ocazia să-l cunoşti. Vei fi fericit că ai avut un prieten, mulţi nu au avut aşa ceva niciodată.

Şi atunci care e cea mai mare dezamăgire a omului? El însuşi! Când tu nu eşti mulţumit de tine, când nu trăieşti respectând codul pe care inconştient ţi l-ai impus, când nu ai un ţel conştient pentru care să lupţi, atunci eşti dezamăgit. Dar şi asta se poate rezolva - trebuie să fii şi mai puternic.

Vântul, Frunzele şi Copacul

2008-10-05T18:44:00.006+03:00

Vântul îmbrăţişează Frunzele şi ele se zbat ca proastele crezând că ar putea scăpa.

E vară timpurie, nu mai suntem muguri de mult. Avem fiecare îndatoriri precise şi suntem mândri că noi, acei Muguri mici şi maronii am înverzit în toată splendoarea noastră (aici fiecare răspunde de splendoarea lui) şi am ajuns să ţinem in viaţă Copacul. Am devenit conştienţi şi responsabili (unii din noi), dar nu asta este problema. Problema e că avem Codiţă! Codiţa asta e singura problemă - ne ţine în viaţă, dar legaţi de Copac.

Ironie! Dacă ne-am desprinde (unele Frunze cad chiar şi în timpul verii) ca să fim liberi, nu am mai fi. Avem nevoie de Codiţa aceasta materială care în bătăile vântului se schimonoseşte în toate felurile încercând să exprime ceea ce simţim. Dar noi nu suntem Codiţe ci suntem Frunze! Şi totuşi fără Codiţă, însuşi noţiunea de Frunză nu ar mai exista.

Nu vom putea fi niciodata decât nişte Frunze cu Codiţă şi ne vom naşte sub atingerea caldă a Vântului de primăvară, vom înverzi în arşiţa verii, iar toamna vom îngălbeni şi vom cădea, iar Vântul negru şi sumbru ne va lua pe braţe şi ne va duce departe de tot ceea ce am cunoscut vreodată. Va rămâne doar copacul, ca să nască alte Frunze, într-o altă primăvară.

Şi totuşi de ce se zbat Frunzele la atingerea Vântului cald de vară timpurie?... De ce nu îl iubesc? Se lovesc proaste unele de altele în dezordine. Copacul tace şi aşteaptă an de an ca Frunzele să înţeleagă mai mult. Nu se grăbeşte, Vântul nu moare niciodată.

Mulţumiri lui icehot care mi-a dăruit inpiraţia acestui articol, aici.

Călătoria spre al 24-lea articol

2008-09-28T21:18:00.005+03:00

1. Scânteia
Ideea de a scrie pe web s-a născut din convingerea unui prieten că blogurile sunt generatoare de trafic. Asta se întâmpla în cadrul unui brainstorming legat de generarea de trafic pe internet. Înainte de această discuţie ştiam doar lucruri vagi despre blogging: ceva jurnal pe net (web log). Dar de ce dracu scriu oamenii astfel de log-uri chiar nu înţelegeam.

Tot acest prieten mi-a dat în fugă câteva link-uri la nişte blog-uri, şi când am început să le citesc, adevărata idee de blog a început să-mi scurme în conştiinţă. M-a cucerit din prima sinceritatea cu care vorbeau oamenii, puţin ştirbită ce-i drept de factorul "show off". Însă diversitatea deja existentă chiar şi în blogosfera românească compensează această tendinţă pentru acel ce ştie să aleagă.

2. Naivitate
Am început să scriu cu fervoare ceea ce simt, şi să cer părerile altora despre ceea ce scriam. Asta am simţit recitind primul meu articol postat - pasiune cu un iz fin de reticenţă. Încetul cu încetul a început să devină un stil de viaţa. Bătrânul meu laptopul care se plictisea zile de-a rândul înainte, a început să fie companionul meu aproape în fiecare seară. Mi-am dat seama că blogging-ul mă schimbă, îmi dă mai multă încredere în mine, sunt mai sigur în convingerile mele, iar părerile contra nu mă mai afectează la fel de mult ca şi înainte.

3. Banii, dar contează şi cum îi faci
În acea perioadă întâmplarea a făcut să vorbesc despre blogging cu o colegă de servici. Convingerea ei că bogurile pot aduce bani m-a prins din primul moment. Mi-a dat exemplu nişte blogg-uri românesti, pe care erau postate uneori chiar mai multe articole pe zi, împânzite de google ads, şi care păreau a fi susţinute de un trafic constant. Idea era super, dar parcă ceva nu funcţiona pentru mine. Nu găseam nici o plăcere să caut poze haioase, ştiri de actualitate sau deochiate şi să le postez cu viteză pe blog. Mi se păre anost. Şimţeam că ideea e bună dar trebuie să o adaptez ca să funcţioneze pentru mine. În plus aveam prieteni care mai în glumă, mai în serios regretau că o să devin comercial.

4. O cotitură norocoasă
Împrejurarea care să mă ajute să-mi găsesc propriul stil de a face blogging a apărut. Discutând cu prieteni despre blogging, am aflat de problogger.net. Acest blog, despre cum să faci blogging, pe care postează mai mulţi guru în acest domeniu, a definitivat ideea de blogging pentru mine.

5. Drumul meu
Nu e de ajuns să postezi des, trebuie să aduci valoare prin ceea ce scrii. Desigur că scriu în continuare ceea ce simt dar îmi pun mereu întrebarea: "Oare foloseşte asta cuiva?" Iar dacă răspunsul e negativ, pur şi simplu nu scriu despre acel subiect. Cel mai uşor mod de a crea valoare, este să îţi placă ceea ce faci, să contopeşti hobby-ul cu afacerea şi să te implici cu adevărat în acel domeniu. Deci la mine pe blog o să găsiţi foarte rar poze funny sau articole de actualitate, plasate doar ca să aducă trafic. În schimb citind acest blog şi întregind ideile mele prin comentariile voastre puteţi fi părtaşi la o luptă continuă şi reală de a înţelege universul, aşa cum îl văd oamenii normali ca şi noi.

6. Viitorul
Pe drumul spre al 100-lea articol, voi păstra cu siguranţă viziunea pe care o am acum despre blogging. Motivaţia mea de acum: articole cu conţinut apreciat de cititori, articole care vor naşte idei care vor trece bariera reticenţei şi vor apărea în coment-urile pe care o să le lăsaţi pe blog. Nu sunt stăpânul adevărului, de asta sunt sigur, dar mă preocupă realitatea şi vreau să aflu părerea voastră, deoarece noi toţi suntem realitatea.

Încercări vor fi o grămadă - cea mai mare pare a fi marketing-ul. Un content bun despre care nu ştie nimeni nu are valoare. Dar odată ce drumul în sine îţi place, bucuriile care le găseşti pe el sunt doar nişte bonificaţii în plus.

Soarele cât o monedă de cinci bani

2008-09-18T00:08:00.010+03:00

Stiu, tu eşti tu, iar eu sunt eu. Îmi cunoşti de prea multă vreme situaţia ca să nu te fi obişnuit cu ea, şi nici mie nu îmi place să mă plâng. Dar sunt convins că ai fi privit totul altfel dacă acum patru luni când totul era bine, ţi-aş fi spus deodată că directorul român al firmei multinaţionale pentru care lucrez, a învârtit ceva afaceri murdare şi noi am rămas cu toti în stradă, fără salar. Realitatea e că trebuie să mă gândesc de unde o să fac rost de bani ca să trăiesc - nu cred că poţi înţelege ce înseamnă asta. De atunci tot prin interviuri - îmi vâjâie capul cu teste de personalitate, promisiuni ale firmelor de recrutare care te ţin cu sufletul la gură saptămâni de-a rândul ca apoi într-o dimineaţă să te sune şi să-ţi spună că firma client a ales alt candidat, oferte de salar la negru şi din astea. Şi încă nu am coborât ştacheta întratât încât să pot fi mulţumit cu aşa ceva. Încă îmi mai doresc un job decent, cu maşină de servici şi salariu acceptabil.

Şi fosta, să o ia dracu dacă ea m-a blestemat să ajung aşa, oricât m-ar fi iubit, nu era pe o lungime de undă cu mine. Ne certam în oraş de îmi venea să o lovesc, dar mă abţineam şi mai bine o lasam acolo pe stradă şi plecam. Tot ea venea la mine mai pe urmă, cu vre-un cadou, dar cadoul era material, nu reuşea să mă ajute cu nimic. Acum am auzit că e cu un ţigan ce a mai fost căsătorit şi are şi copii, asta din auzite căci nu am mai vorbit cu ea de atunci. Regretele pentru această relaţie sunt vagi, de fapt nici nu cred că există. Dar nu lipsa ei mă macină acum, ci pur şi simplu singurătatea.

Şi fiindcă totul nu era destul, acum bunica mea e în spital, iar din familia mea destrămată eu sunt singurul care o poate ajuta. Şi mă duc în fiecare zi de două ori la spital ca să fug după doctori să le strecor milioane în buzunar, cicolate şi cafea asistentelor, că altfel nici nu se uită la ea. Şi mai mult de atât, să ajung să mă milogesc la o incultă de infirmieră care nu are nici jumătate din şcoala pe care o am eu, să-şi facă datoria. Dacă măcar ar fi fost bunicul, căci ea e femeie şi eu ca bărbat sunt unele lucruri pe care nu le pot face. Operaţia a costat milioane, acum dau aproape un milion pe zi pe medicamente după care umblu disperat ore întregi pe la farmaciile din oraş ca să le gasesc. La spital nu au fonduri pentru aşa ceva. Noroc că aveau bătrânii ceva bani puşi deoparte căci altfel nu ştiu ce făceam, căci acolo nici măcar nu se uită cineva la tine dacă nu le împingi ceva. Nimic nu e bine, din rău în mai rău, sunt într-o gaură şi nu mai văd soarele nici cât o monedă de 5 bani.

Mă întrebi ce cred despre găsirea jumătăţii în dragoste... M-am săturat să mănânc conseve, şi să vorbesc singur, dar cred cu tărie că vei găsi cu atât mai puţin cu cât cauţi mai mult . Jumătatea ţi-o găseşti când te trezeşti în acelaşi compartiment cu tipa drăguţă după care ai strigat ca un nesimţit la iesirea din club, având mintea înfierbântată de alcool şi frumuseţea ei, şi acum începe să se lege ceva sincer între voi. Jumătatea ţi-o găseşti atunci când îi scrii numărul de telefon cu ir de buze pe o foaie şi ea reuşeşte să-l citească deşi nu se vede aproape deloc şi te sună a doua zi. Deci nu o mai caut, chestiile astea, pur şi simplu se întâmplă. A trecut jumătate din viaţa mea, am avut parte şi de relaţii frumoase, în care am dat ca un prost cu piciorul şi acum regret. Ele îmi inspiră optimism şi le păstrez cu mare preţ în sufletul meu.

...şi soarele o să răsară cât o monedă de cinci bani, iar fericirea acestei luminiţe o să fie atât de molipsitoare încât o să-mi lumineze întreaga viaţă. Aceşti cinci bani se află undeva în colbul umed de pe trotuare.

...şi tu stai toată ziua în faţa calculatorului la caldurică. Ştiu că te frământă viaţa şi esti preocupat să ţi-o faci mai bună, dar oare poţi de acolo să înţelegi situaţia în care mă aflu eu?

Jocul ielelor

2008-09-08T23:22:00.005+03:00

Trecuse de ora 3 când am început să simt, că undeva, în ceea ce se întâmpla în jur, lucrurile ieşiseră din sfera normalului. Clubul căruia îi trecusem pentru prima oară pragul, părea OK, şi chiar îmi plăcuse la început. Pereţi de piatră, lumină obscură brăzdată strident de spoturi pâlpâitoare, muzică antrenantă şi plin de oameni. Încet, puţin câte puţin, încerc să mă desprind, ca să pot înţelege.

Ele daunsau încă în faţa noastră, şi nu păreau că vor să se oprească vreodată - haine strâmte, rotunjite neastâmpărat, decoltee zdrenţuite, mişcări unduitoare, încinse de joc, priviri aprinse care te pironesc iar apoi se pleacă, încercând o vagă undă de pudoare. Atingeri dorite pe trupuri atât de tinere, încât limita legalităţii era neclară, învăluită într-un iz de frică şi mister. Cu simţuri amorţite, intrau în horă la răstimpuri, şi băieţi. Primiţi cu braţe-ncolăcite pe după gâtul lor, erau tăcuţi şi sumbri, hipnotizaţi de jocul ielelor. Iar ele învrăjbite de concurenţă şi împinse de o flacără negru-sângerie ce părea să le ardă în suflet, îşi petreceau mâinile pe după gâtul altuia. Lipindu-se aprinsă, palmele-i umede atingeau acum ceafa lui...

Îndrăgostiţii vor conduce mai prudent!

2008-09-06T20:05:00.008+03:00

Cine a iubit vreodată cu adevărat ştie! A simţit-o când se uita la vre-un film în care ea sau el murea sau a simţit-o când din întâmplare i-a trecut acest gând prin minte. Nu s-a putut abţine atunci, să nu-şi închipuie înfrigurat toate detaliile şi să înregistreze puternicele sentimente născute din închipuire.

Când iubeşti nu ţi-e frică doar că ea sau el ar putea fi rănit. Te cuprinde frica şi la gândul că tu însuţi ai putea păţi ceva, şi nu pentru că ţi-e frică de moarte sau de durere (când eşti îndrăgostit ţi-e frică cel mai puţin de asta), ci pentru că nu vrei să aduci disperarea şi tristeţea în sufletul persoanei iubite. Vedeţi voi, vorba aceea cu jumătăţile unite prin dragoste, e chiar adevărată. Te poţi trezi la un moment dat simţind că iubesti pe cealaltă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine.

Sunt curios ce sentimente o să vă producă acest filmuleţ acelora dintre voi care iubesc sau care îşi aduc aminte cum e să iubeşti. Iar dacă m-am apropiat în vre-un fel de ceea ce o să simţiţi, şi vreţi să împărtăşiţi, puteţi să o faceţi printr-un comentariu. Iar dacă totul vi se pare un bullshit sau oricum, ceva exagerat, respect părereavoastră şi vreau să o înţeleg.

Care o fi adevărul, există întradevăr acele jumătăţi de care se vorbeşte sau sunt nişte noţiuni demodate care nu îşi mai au rostul în lumea modernă?

O nouă specie literară - statuia

2008-09-02T21:18:00.011+03:00

Senzaţia e cea mai subiectivă trăire umană. Ne uimeşte prin spontaneitate şi încărcătura puternic subiectivă, chiar stranie uneori. Senzaţia e felul în care subconştientul îşi demonstrează prezenţa în fiinţa umană. Modul în care majoritatea o conştientizăm e prin apariţia întrebării: De ce simt asta acum, în acest loc, cu această persoană sau în această împrejurare?

Statuia sculptorului nu e altceva decât reprezentarea universului interior în lumea reală - transpunerea unei senzaţii în material. Acum imaginaţi-vă o statuie din cuvinte, o statuie care nu are nici o limitare fizică dată de materie sau vreo lege din lumea reală - o statuie care se foloseşte doar de imaginaţia cititorului pentru a putea recrea senzaţia autorului într-un alt univers interior.

Ca specie literară, statuia e o creaţie de scurtă întindere, în versuri sau în proză care are ca singur obiectiv trezirea unei senzaţii în imaginaţia cititorului. Văd apariţia ei ca pe o conştientizare mai largă a faptului că arta există doar prin prisma universului interior. Mai mult, ea poate fi un sprijin pentru artistul modern care nu are talent la pictură sculptură sau muzică şi vrea să transpună propriile senzaţii fără a se lovi de bariera materialului.

Impactul acestei idei în lumea literară e greu de prevăzut. Mult mai probabil însă ar fi un impact în lumea virtuală a blogger-ilor, unde s-ar mula extrem de bine pe spaţiul restrans destinat unui articol şi pe lipsa de prejudecăţi cu care începe să ne obişnuiască această lume. Ca un exemplu dau articolul meu anterior "Mireasă cu aromă de tutun" şi articolele sper numeroase pe care le voi scrie în acest format.

Mireasă cu aromă de tutun

2008-08-25T20:34:00.012+03:00

La mese veselie, nuntaşii se înfruptă din mâncare şi închină pahare cu băutură; pe ring dansatori aprinşi de dans. Masa mirilor, în centrul sălii - mireasa tânără şi frumoasă, în rochia-i albă, şade pusă pe gânduri cu ţigara aprinsă în mână. Privirea meditativă se opreşte din când în când pe lucrurile din jur. Mi-o închipui într-o pauză la servici, singură, cu gândurile ei, savurând pauza şi nicotina. Gestul comun şi vulgar al fumătorului înrăit contrastează puternic cu simbolul încă existent al rochiei albe şi al evenimentului în sine. O altă după-masă dintr-o viaţă care pare mai uşor de îndurat după o binemeritată pauză de ţigară.

Ţi-atât de uşor să mă pierzi

2008-07-04T22:53:00.030+03:00

Atenţionare!!! Acest articolul poate crea disconfort sufletesc. Nu este recomandat idealiştilor.

Zbuciumul ce vine cu apropierea, îmi apasă pieptul. Cu pas grăbit străbat trotuarele goale, preocupat de primele cuvinte pe care o să i le spun. Încercările de a-mi imagina răspunsul ei mă chinuie si mai tare. Îmi trece prin minte să mă întorc, dar stiu că nu o s-o fac. Sentimente care nu se alăturaseră niciodată în trăirile mele de până acum, se îmbulzesc într-un pogo nebun spre a-mi pune stăpânire pe simţuri. Fericire, frică, nerăbdare, nelinişte - le simt pe toate în acelaşi timp. Stomacul şi pieptul mi-s frământate de o durere ciudată - mai mult o incapacitate de a respira. Palmele îmi sunt umede şi reci. Picioarele nu îmi mai dau ascultare, şi sovăi câteva clipe lângă un colţ. Îmi simt tâmplele pulsând puternic şi oricât aş încerca, sunt incapabil să-mi ordonez gândurile. Chinul care îmi macină firea de săptămâni întregi a ajuns la apogeu. Trebuie să-i spun!

Aşteptata îmbrăţişare se naşte asemeni unei scântei, uimindu-ne pe amândoi. Frica şi neliniştea se desfac asemeni unor cătuşe. E prea mult! Îmi vine să mă dau cu capul de stâlpul de piatră al porţii, să muşc din scoarţa copacului de deasupra noastră. Degetele ei... nu pot să cred, le ţin în mână! Le strâng şi le sărut fără să ştiu ce fac. Sunt atât de minunate, îmi sunt atât de dragi. Fiinţa-i întreagă, e o minune. Ochii ei - acea strălucire aparte, încep să prindă glas în conştiinţa mea. Ultima răsuflare nu mai iese din piept, ne privim în ochi şi parcă plutim. Fără vreo mişcare a buzelor, şoaptele ei se aud limpede în liniştea serii: te iubesc, te iubesc, te iubesc... Cu tăria unui diamant, ia naştere un gând: "Aş face orice pentru ea!" O sărut, şi totul ia foc - o furtună de fericire.

E seară, iar eu o aştept din nou să sosească. Gândurile şi simţurile mi-s pline de ea. Îmi aduc aminte cum azi mi-a atins aproape imperceptibil mâna în timp ce strângeam amândoi masa, acasă la părinţii ei. Privirea care a urmat mi-a fost atât de dragă încât era cât pe ce să o iau în braţe şi să o sărut, cu tot cu vasele pe care le avea în mâini şi părinţii care ne priveau. Din prima seară când am îmbrăţişat-o, nu a trecut zi în care să nu ne spunem te iubesc măcar printr-un gest sau o privire. Nu mai putem înţelege trecutul, iar viitorul nu ne interesează. Tot ce cunoaştem e clipa.

STOP!

Tăiaţi orice închipuire a vre-unui final la această poveste; decupaţi şi lipiţi imaginea peste univers şi înrămaţi totul în atemporal. Priviţi! Iubirea perfectă! Cu toţi ne dorim să avem un astfel de tablou măcar pe unul din pereţii sufletului, însă de multe ori preţul se măsoară în răni pe care nici timpul nu poate să le şteargă.

Cea mai plăcută şi dorită boală: boala fericirii. Ca şi cu orice boală, organismul uman începe o luptă inconştientă încă de la instalarea ei. Iar această luptă nu poate avea decât un singur deznodământ: moartea gazdei sau vindecarea bolii. Da..., se poate muri si din dragoste uneori. Pentru cei care se uită la ştirile de la ora cinci sau la unele emisiuni tv cu titluri pline de "romantism", acesta începe să devină un fenomen normal. Recent întors din concediu, unde am avut televizor în camera de hotel, prin bunăvoinţa "bârfelor de la ora cinci", am avut şi eu norocul să vizionez sacul de plastic al unui spânzurat din dragoste.

Chiar dacă finalurile tragice sunt cele mai gustate, de cele mai multe ori organismul uman învinge, arma lui secretă fiind obişnuinţa. Cred că e momentul să precizez din nou faptul că mă refer la dragostea naivă, dezinteresată, care în multe cazuri devine şi mai puternică atunci când devine raţională. Însă gălăgia cu care ne-au obişnuit vecinii, pe unii din noi, nu ne lasă să ignorăm procentul mare a cuplurilor care nu reuşesc să gasească drumul menţionat mai sus. Din păcate, în societatea de azi, în multe dintre cazuri, dragostea naivă descreşte în intensitate, fără să predea ştafeta unei sentiment de iubire conştient, şi după un anumit timp devine doar o obişnuinţa, o frică de a renunţa la comoditatea relaţiei curente şi a caută ceva mai bun.

În trecut scriam poezii de dragoste şi eram absorbit de partea naiva a dragostei, acum însă mă interesează acel moment când se face trecerea de la dragostea naivă la cea conştientă - acel moment în care vălul înşelător al dragostei începe să dispară şi începi să privesti persoana iubită obiectiv. Ce trebuie să vezi în acel moment ca să ştii că ea e persoana cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii? Ce va ţine aprinsă flacăra iubirii acum când tot misterul a dispărut iar persoana iubită a rămas despuiată fizic şi psihic în faţa ta, într-un pat care se numeşte obişnuinţa? Poate pare puţin, dar e destul ca acea persoană să aibă trei calităţi pentru a deveni perfectă pentru tine:

Un ciclu sexual asemănător cu al tău, astfel încât reaţia sexuala să nu aducă frustrare nici unuia dintre parteneri. E bine ca relaţia sexuală să fie mai mult decât o refulare a tensiunilor sexuale acumulate, şi să se bazeze întotdeauna pe un sentiment de dragoste. Nu facem sex, ci dragoste, deci actul sexual în sine, e un cadou pe care îl faci celuilalt, nu o plăcere pe care o revendici. Micile perversiuni dau un farmec aparte, dar nu vreau să intru în detalii în acest domeniu atat de particular ;).

Să fie drăguţa - vreau să fac aici o precizare pentru fete: drăgălăşenia nu e doar fizic. Fetele fiind foarte preocupate încă de la vârste fragede cu propria carapace, tind să îşi formeze o concepţie greşită despre ceea ce înseamnă drăgălăşenie. Drăgălăşenia e mai presus de frumuseţea trupească deşi se oglindeşte în ea. Dragălăşenia e dată de caracter, de modul în care persoana respectivă priveşte viaţa. O fiinţa pesimistă şi cu probleme de încredere în sine nu va reuşi niciodată să fie draguţa, nici chiar cu un fizic de model. Vestea bună e că depunând un oarecare efort ne putem schimba, iar unele relaţii au darul de a schimba în bine partenerii. Deci cred că e clar acum - drăguţa nu înseamnă frumoasă, şi chiar dacă fizicul e oglinda, dragălăşenia e dată în mai mare parte de caracter.

Să o poţi aprecia sincer pentru realizările ei şi puterea ei interioară. Cu toţi avem un talent doar al nostru, pe care îl punem sau nu în practică. Oricare ar fi acest talent, nu este cu nimic mai prejos decăt talentul altor persoane. Diversitatea ne face unici şi la fel de valoroşi chiar dacă nu în acelaşi domeniu. Greutatea cea mare este de a descoperi că nu doar talentele populare sunt valoroase şi de a ne dedica viaţa domeniului în care suntem talentaţi, fără grija exagerată la opinia publică. Atunci când vei putea admite că eşti valoros şi o să-ţi dedici viaţa potenţării acestor talente chiar dacă nu sunt din gama celor populare, o să devii cu adevărat puternic. Problema cu oamenii e că încearcă să găsească modelele succesului în modelele emise de societate şi caută prea puţin în propriul univers. Chiar şi noţiunea de succes diferă de la univers la univers. Un om care şi-a descoperit talentul şi l-a facut parte din cariera sa, este un om care dă dovadă de putere interioară şi va reuşi în viaţa.

Nu e nimic mai perfect decât expresia "necesar şi suficient" - oricăt de puţin ai lua, devine nereuşit şi mediocru; oricât de puţin ai adăuga, devine lipsit de eleganţă şi arogant. M-am gândit îndelung la cele trei caracteristici descrise mai sus; am încercat să o găsesc pe cea mai importantă, dar oricât le-am cântărit, aveau aceeaşi greutate. În concepţia mea de acum ele formeaza miezul necesar şi suficient al partenerului perfect. Şi dacă vă întrebaţi de ce am pus sexul pe primul loc, asta e pentru că vreau să las loc la nişte glumiţe, unor oameni care au umor. Vă doresc o relaţie cât mai aproape de cea perfectă, iar dacă dragostea se transformă în obisnuinţă, şi nu părăseşte acest făgaş nici după mai multe încercări chibzuite de resuscitare, nu vă mai trageţi pe cur, nu faceţi nici în ruptul capului jurăminte, ci căutaţi-vă jumătatea!

Fiii României

2008-06-18T10:44:00.008+03:00

Adevar: "Cei mai buni fii ai României au pierdut ieri in faţa fiilor Olandei."

Vreau să subliniez "cei mai buni" - tot ce a putut naşte această ţară în domeniul fotbalului e în această echipă, ei sunt cei mai buni.

Nu o să întreb ce înseamnă pentru România faptul ca am pierdut. Dar cu toată fiinţa doresc să întreb ce înseamnă pentru România faptul că nu am reuşit să dăm dovadă de hotărâre, dârzenie şi curaj în acest meci. Câţi dintre români au crezut cu adevărat că o să câştigam? Câţi nu au sperat într-un egal Franţa - Italia şi sperau să putem menţine un 0 - 0 cu Olanda? Chiar dacă buzele făceau planuri pentru sferturi în adâncul nostru nu credeam asta sau cel mult o vedeam ca pe un noroc, un cadou picat din ceruri. Adevărul e că dacă am fi câştigat asta ar fi fost.

Fraţilor, mentalitatea asta blazată trebuie înlocuită cu una de luptător dacă vrem să ajungem să fim învingători. Să strângem buzele în tăcere. Când sufletul e hotărât nu mai are nevoie de pălăvrăgeala gurii pentru îmbărbătare, si lauda nu face bine nici celor buni. Avem destule experienţe prin mocirla mediocrităţii, e timpul să scoatem capul afară să arătăm că putem mai mult, dar pentru asta ne trebuie doua lucruri: dorinţa şi curajul de a avea încredere în noi înainte ca rezultatele să înceapă să apară.

Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar nu mai vorbesc despre fotbal de mult.

HAI ROMÂNIAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Cine are dreptul să afirme că există Dumnezeu?

2008-06-05T00:19:00.007+03:00

Nimeni!

Cine are dreptul să susţină că înfăptuieşte spusele Domnului?

Nimeni!

Cine are dreptul să te înveţe despre Dumnezeu?

Nimeni!

Dacă ţi-e frică de moarte şi asculti sfaturile preoţilor, pastorilor, etc şi mergi pe drumul spre salvare, oare Dumnezeu te iubeşte? Oare te poţi minţi pe tine, că faci asta din dragoste pentru Dumnezeu şi nu admiţi că te te iubeşti cel mai mult pe tine şi eşti înfricoşat că te-ai putea pierde?

Da, în timp o să reuşeşti să te minţi chiar şi pe tine, dar o să încerci mereu să induci aceleaşi convingeri în toţi cei pe care îi întâlneşti, doar pentru ai face părtaşi la aceeaşi ipocrizie şi a-ţi întări astfel noile tale convingeri.

Deci, cine a avut dreptul de a scrie biblia? Cei suficient de îndoctrinaţi o să răspundeţi: "Biblia e doar transcrisă de oamenii cărora Dumnezeu le-a insuflat adevărul!" Atunci să cred că Dumnezeu a creat femeia doar pentru ai găsi omului un animal de companie destul de inteligent?


18.	Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".
19.	Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20.	Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21.	Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22.	Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23.	Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24.	De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Sunt dezgustat de orice bărbat cu înclinaţii misogine, dar idea că Dumnezeu este un misogin îmi repugnă cu desăvârşire.

Biblia ne învaţă lucruri frumoase şi cu siguranţă e cea mai bună viziune pe care creştinii au avut-o până acum asupra lui Dumnezeu, dar felul în care ea naşte "credincioşi" sau aşa zişii "oamenii cu frică de Dumnezeu" îmi pare a fi greşit. Nu vreau să mai ascult nici o părere despre Dumnezeu de la nici un om, fie ea rostită sau scrisă! Pe Dumnezeu nu pot să-l găsesc doar singur, şi dacă mă las hărţuit de oameni nu o să găsesc niciodată acest drum. Iar când o să mor nu mă interesează dacă o să mai exist sau nu. Singurul lucru care contează pentru mine acum e cum îmi trăiesc această viaţă, şi cum găsesc drumul spre Dumnezeu, departe de gloata înfricoşată de moarte.

Iar pentru cei care vor ţine să-mi aducă aminte că pe acest drum nu voi sfârşi prin nefiinţă ci într-un cazan cu smoala veşnic fierbinte, nu pot decât să îi înjur din suflet: "Duceţi-vă Dracului!".

TIFF 2008 - Fantomele lui Goya

2008-06-04T23:06:00.006+03:00

Goya's Ghosts, SUA-Spania 2006, regia Milos Forman

Un film bun, care te face să simţi. Poţi să-ţi testezi reacţiile sufletului în faţa nedreptăţii fundamentale, să te laşi pradă frământării în întunericul situaţiei fără rezolvare, la lumina unei singure lumânări: ura faţă de cei care pot înfăptui acele fapte. Să te întrebi dacă ţi-ai pierde cumpătul şi ai răspunde păcatului cu păcat. Să încerci să te stăpâneşti, fiindcă ştii că astfel nu ai putea ajuta persoana nedreptăţită. Să laşi ura să te cuprindă ca pe o febră pe care ţi-o doreşti...

Poţi să te bucuri mai apoi de liniştea răzbunării în timp ce admiri puterea de caracter a celui care a înfăptuit-o, precum şi ingeniozitatea soluţiei găsite.

În final ai să fi uitat de mult ura, obligat de forţa neîndurătoare a repetării să te obişnuieşti cu nedreptatea, să o simţi doar ca pe o rană veche într-un război care încă nu s-a terminat. Ai să ajungi să înţelegi că a răzbuna nedreptatea e ca şi cum ai isca o ploaie de aur peste temniţa unde întemniţatul pe nedrept îşi trăieşte chinul fără să banuiască nimic. Oare îţi va fi mai uşor astfel, ca după ce anii vor fi trecut şi deţinutul va fi fost eliberat, să îţi oblojeşti rana adâncă a profundei păreri de rău pentru o viaţă irosită pe nedrept? Nu! Vei continua să lupţi în războiul tău căci astfel de răni nu se vindecă niciodată.

Asta îmi place să cred că a simţit Goya, pictorul spaniol care ar fi trăit povestea acestui film. În războiul lui, a luptat cu pensula şi pânza, pentru a lăsa posteriţăţii o imagine a nedreptăţilor înfăptuite, într-o perioadă în care singura modalitate de a imortaliza imagini, era pictura.

TIFF 2008 - Revoluţia mondială

2008-06-04T00:33:00.013+03:00

Weltrevolution, Austria 2008, regia Klaus Hundsbichler

Un documentar despre revoluţia lui Stefan Weber, fondatorul formaţiei Drahdiwaberl din Austria. O revoluţie care a început în 1969 şi încă nu a luat sfârşit. O revoluţie în care armele au fost înlocuite cu pamfletul, caricatra, rock metal-ul, sexul grotesc şi cruzimea, toate puse în şcenă în concertele trupei Drahdiwaberl.

Filmul te lasă cu o uşoară undă de pesimism. Chiar dacă cei de pe şcenă au curajul să critice în cel mai inedit mod conservatorismul, fascismul, comunismul, imperialismul american, făţărnicia politicienilor şi a oamenilor bisericii sau cruzimea poliţiei, chiar dacă reuşesc să îşi exprime dezgustul faţă de acestea, nici o soluţie la aceste probleme nu poate fi desprinsă din concertele lor. Un film pentru cei obsedaţi de sex, care vor să se lecuiască de această obsesie prin dezgust, un film pentru oricine vrea să se lecuiască de orice inhibiţie. O peliculă şocantă prin imagini şi prin faptul că nu ai ştiut nimic despre asta chiar dacă se întâmplă dinainte să te fi născut (cel puţin în cazul) meu, şi încă nu a luat sfârşit. Merită văzut, pentru a face loc unei idei noi, şi bineînţeles pentru a-i judeca părţile bune şi părţile rele, fără a ne grăbi să o acceptăm.

Links:
http://www.filmfestivalrotterdam.com
http://members.chello.at/drahdiwaber
http://www.drahdiwaberl.at

TIFF 2008 - Duşmanul duşmanului meu

2008-06-03T00:23:00.010+03:00

My enemy's enemy, Franţa-Marea Britanie 2007, regia Kevin Macdonald

Avem în faţă un documentar despre viaţa lui Klaus Barbie, comandant nazist, însarcinat cu reprimarea mişcării franceze de rezistenţa din Lyon. Aceasta e faţeta cea mai vizibilă a acestui film.

Poţi să te laşi impresionat de realităţile celui de-al doilea război mondial, să te pui în pielea celui torturat sau a torţionarului, şi să încerci pentru câteva minute să-ţi imaginezi viaţa fără laptopul conectat la internet, pizza adusă acasa, hainele mai mult sau mai puţin fiţoase pe care îţi place să le porţi, serile în cluburi sau pe terase... Să te închipui în haine sumbre şi prafuite, fără gel în păr, ci doar cu o şapcă fără gust, trecând prin oraşul în paragină, nu pentru a ajunge la molul tau preferat ci pentru a găsi ceva de mâncare, ca apoi să te poţi întoarce în ascunzătoarea care te ţine în viaţă de câteva luni. Şi dacă asta nu e de ajuns, poţi să te închipui în aceleaşi haine, cu acelaşi gol în stomac, şi aceeaşi dorinţă, dar împuşcat în cap, zăcând într-o baltă de sânge cu obrazul murdărit de praful aceluiaşi oraş.

Poţi să te laşi impresionat de puterea de caracter a omului Klaus Barbie, născut sărac şi fără respect de sine, ajuns să cunoască şi să aprecieze importanţa puterii de manipulare a celor din jur, şi care şi-a dedicat întreaga viaţă punerii în practică a acestei puteri în slujba idealurilor naziste. Întradevăr un om puternic - a reuşit să scape atunci când Lyonul a fost eliberat de către aliaţi, evadând de două ori din închisoare, pentru ca mai târziu să fie recrutat, plătit şi protejat de CIC (United States Army Counterintelligence Corps) pentru a lupta împotriva fascismului în războiul rece. Iar când americanii nu au mai putut să-l apere de francezi, care vroiau să-l condamne pentru crime de război, a fost ascuns în Bolivia unde a devenit influent economic şi politic, culminând prin înfiinţarea, cu sprijinul SUA, a celui de-al patrulea Reich în Anzi.

Şi totuşi sub faţetele vizibile ale filmului, adevărata idee începe să ţi se înfăţişeze tot mai clar. Interesele guvernelor, fie ele şi democratice şi mijloacele prin care încearcă să le ducă la îndeplinire, ţi se dezvăluie tulburător şi te simţi nesigur şi manipulat. Maşina strălucitoare, hainele scumpe, tipa tare ce te ţine de mână, dintr-odată nu-ţi mai oferă nicio siguranţă. Conduci tăcut spre casă şi priveşti mereu reclamele colorate din magazine pentru a te simţi acasă şi în siguranţă. Nu vrei să recunoşti că ar putea exista şi altceva în spatele culorilor calde; nu vrei să recunoşti că însăşi viaţa ta e manipulată de oameni cărora s-ar puta să nu le pese de tine.

Un clubber la adunarea miliniştilor

2008-05-25T23:10:00.005+03:00

Duminică ploioasă... automobilul aflat în mers vuia de vocile evlavioase ale celorlalţi ocupanţi care îşi povesteau faptele cuvioase, criticau faptele condamnabile ale cunoscuţilor sau deplângeau greutăţile prin care au trecut ei, familiile lor sau unele cunoştiinţe. De ce nu pot să fiu printre salcâmii înfloriţi de afara, să trec prin iarba crudă, spălată de ploaie şi să mă ascund în pădure?...

Am ajuns în satul uitat de lume unde azi urmau să se întâlnească sectanţii milinşti din Cluj, Bistriţa şi Zalău. Lumea era deja strânsă la Căminul Cultural care era folosit ca loc de adunare. Strângeri de mână, şi cuvintele: pace, soră şi frate ne însoţesc drumul spre intrarea în cămin. Mai fusesem la câteva adunări în trecut aşa că nu mi se părea atât de ciudat pe cât era.
Majoritatea erau oameni în vârstă dar veniseră şi destul de mulţi oameni de vârstă medie şi câţiva tineri. Căminul cultural mirosea a vechi şi era mobilat cu obişnuitele mese şi bănci din scândură veche acoperită cu hârtie albă de împachetat. Nici asta nu m-a impresionat foarte mult căci sunt obişnuit cu aceste relicve ale trecutului comunist şi chiar le îndrăgesc, identificându-le cu satul bunicilor unde mergeam vara în copilărie. Cu toate acestea, căminul era îngrijit, zugrăvit şi curat. În faţă, lângă şcenă se vedeau omniprezentele boxe şi microfoane pe care le vezi la aproape orice adunare de pocăiţi. Ele simbolizează influenţa morală şi materială pe care o primesc astfel de secte, din afară.

Atmosfera e un pic ciudată, seamănă mult cu o clasă de la ciclul primar, cu elevi naivi şi sârguinciosi care doresc să arate cât de bine şi-au învăţat lecţia. Se poate chiar observa o uşoară urmă de concurenţă care nu se prea potriveşte cu predica. Studenţii în biblie sau miliniştii cred în a doua întoarcere a lui Isus pe pământ, care va marca sfârşitul perioadei creştine pe care o trăim. Semnele "vremii de pe urmă" sunt dezvoltarea tehnicii, prezenţa "vrăjmaşului"(aşa îl numesc pe Satana) în activităţile oamenilor care s-au depărtat de Dumnezeu şi anumite evenimente petrecute de curând în "poporul lui Israel". Acest sfârşit va marca învierea tuturor oamenilor, credincioşi sau nu, care au trăit pe pământ între cele doua veniri ale lui Isus. Toţi vor primi o a doua şansă de a-şi demonstra credinţa către Dumnezeu. Aşa se compensează nedreptatea care a fost făcută celor care nu s-au născut în comunităţi creştine sau pur şi simplu nu au avut bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. După această probă, cei vrednici vor trăi veşnic alături de Dumnezeu, pe când ceilalţi (atenţie, aici apare cea mai şocantă veste pentru cel ce nu cunoaşte acestă sectă) vor trece pur şi simplu în nefiinţă, fără nici o durere, dracii şi cazanele cu smoală nu există. Apreciez simplitatea logicii: dacă Dumnezeu este "a tot iubitor", cum poate permite suferinţă veşnică chiar şi unor păcătoşi. Ar mai fi multe de spus despre ce cred miliniştii: profund dispreţ pentru preoţii convenţionali care iau bani pentru propovăduirea cuvantului lui Dumnezeu, neaprobarea icoanelor - ele sunt chip cioplit la care se închină oamenii, etc.

Adunarea a durat de la ora 10 la ora 15, cu o pauză de 30 minute şi o masă de 30 minute la final. Nu am scăpat de tortura prin plictisire la care supune orice religie creştină pe credincioşi mai începători într-ale fanatismului. Nu pot decât să mă întreb încă o dată: de ce nu putem iubi oameni fără să aşezăm masca blajină a fanatismului creştin, pe chipurile noastre?

Fericirea

2008-05-19T23:09:00.005+03:00

Fiecare e fericit din când în când. Trecem prin viaţă şi câteodată ceea ce e în jurul nostru ne face fericiţi: un obiect pe care ni-l doream, un loc în care ne doream să fim, o persoană pe care vroiam să o întâlnim, o realizare care speram să ne dea un alt statut, etc. Am putea spune că trăim şi din când în când viaţa se milostiveste de noi să ne dea fericirea, fericire pentru care luptăm inconştient şi pe care o căutăm mereu inconştient.

Bine spus inconştient... Aţi văzut desigur oameni fericiţi într-o situaţie în care voi aţi fi cu totul deprimaţi şi indispuşi sau cel puţin puteţi imagina o astfel de situaţie. Cum se explică acest lucru? Fericirea vine din exterior cu frecvenţă aleatoare, noi trebuie sa fim deschisi tot timpul spre exterior şi chiar să încercăm prin orice mijloace să-l influenţăm în direcţia dorită. Spre norocul nostru, nu este deloc aşa! Fericirea vine din modul în care percepem exteriorul, din ceea ce înseamnă pentru noi exteriorul. De aceea un acelaşi lucru poate face pe unii fericiţi iar pe alţii chiar nefericiţi. Deci ceea ce ne face fericiţi sau nefericiţi nu este ceea ce avem sau nu avem, ceea ce suntem sau nu suntem ci felul în care privim aceste lucruri. Singura persoană care poate controla în totalitate fericirea noastră suntem chiar noi. Totul porneşte din interior, din felul în care privim lumea.

Azi m-am simţit rău, eram febril, mă dureau muşchii şi stomacul şi mă simţeam obosit. Eram la servici şi mă despărţeau multe ore de plecarea acasă. Toate acestea m-au indispus nespus de tare. Aşteptam din exterior o schimbare care să-mi îmbunătăţească această stare, dar ea se încăpăţâna să nu apară. Ba mai mult azi aveam şi responsabilitatea de a ajuta un coleg mai nou. Când acest coleg m-a întrebat ceva, mai mult cerându-mi o confirmare, nici măcar nu am înţeles ce m-a întrebat. I-am răspuns aspru şi fără chef, iar pe moment m-am simţit mai bine. Aşteptarea îmbunătăţirii venite din exterior şi întârzierea ei încăpăţânată, s-au acumulat inconştient până într-atât încât am ajuns să urăsc acel exterior, să-l simt tot mai coalizat împotriva mea. Imediat după ce supapa s-a pus în mişcare, mi-a părut rău pentru felul nedrept în care mă purtasem cu colegul meu, dar totul era consumat. De aş fi înţeles atunci că trebuie să-ţi produci fericirea din interior, să fii mereu stăpân asupra ei şi să nu aştepţi să ţi-o aducă nişte întâmplări aleatoare din extrior...

Mulţumesc lui Dale Carnegie, a cărui carte tocmai o citesc, şi sper să învăţ cât mai repede să pun în practică această lecţie învăţată acum. Recunosc, nu mi se pare deloc uşor, şi încă nu am soluţii pentru toate situaţiile, dar ceea ce am realizat acum va fi mereu în gândul meu.

Love

2008-04-30T05:03:00.007+03:00

O să fie un articol scurt şi probabil cu greşeli de ortografie, dar simt ca trebuie sa-l scriu acum. Colegii de la servici o sa observe probabil că am ochii putin roşii, dar o să mă ţin tare.

Sunt convins că oricine cunoaste cuvântul din titlu, o să se gândească la un baiat şi o fată, de vârste apropiate, pe care îi vezi aproape tot timpul îmbrăţişaţi, sărutându-se sau de mână cel puţin. Da e forma cea mai vizibilă. Totuşi pentru ceea ce vreau eu să spun ar fi mai potrivit "appreciate".

Pe câţi oameni din viaţa dumneavoastră nu puteţi să-i apreciaţi pentru nimic? La câţi oameni nu gasiţi nici o parte bună? Eu recunosc, pentru mine există o persoană.... la care sunt destul de încăpăţânat sa nu găsesc nimic bun, deşi sunt sigur că există.

De câte ori atunci când persoanele din viaţa noastră manifestă părţi care nu le apreciem deloc, ne gândim la parţile lor bune? Nu cred că există persoană care să aibă doar părţi bune. Probabil aceasta ar fi fost adevarat si pentru Isus, dacă nu l-am fi cunoscut doar din cărţi.

O să ai prieteni dacă pe cei din jur îi consideri mai prejos de tine, şi îi folosesţi doar ca să te simţi mai presus? O să te placă, chiar şi o persoană de sex opus pe care o atragi fizic, dacă simte că nu o apreciezi? O să te placi tu pe tine dacă nu iubeşti pe nimeni şi ştii că nimeni nu te iubeşte?

Nu ştiu dacă o să devin vreodată religios, se zice că multora li se întâmplă mai ales spre bătrâneţe, dar un lucru nu înţeleg: de ce nu ne place să iubim, să apreciem? Dacă ar fi să existe aşa numitul "drac", eu zic că ar descrie un singur cuvânt: orgoliu. Dacă nu ar exista orgoliu ce rău ar mai exista între oameni?

Ştiu că v-am rugat şi în articolele precedente să îmi spuneţi părerile voastre, dar acesta chiar că nu are valoare fără ele. Aşa că rog pe toţi cei care au o vorbă de spus să o facă.

Încălecarea

2008-04-26T23:26:00.008+03:00

Cu aceeaşi emoţie care mă stăpânea de fiecare dată, o trag jos de pe rogojină. Atingerea cusăturilor dure, antiestetice, dar solide, îmi produce ca de obicei furnicături de plăcere în pielea palmelor. Pare un pic prea grea iar aspectul e grosolan. Amintirea orelor de trudă în care o reparasem, îmi strecoară subtil un sentiment de mândrie. Simt în mine schimbarea provocată de ceea ce urmează să fac. Umerii aplecaţi şi plictisiţi se îndreptă, muşchii se contractă pe oasele dintr-o dată drepte, tresărind din starea de latenţă în care dormiseră. Suflarea nu mai e aceeaşi; aerul intră cu năvală pe nări, de parcă aş fi descoperit un simţ nou şi încerc să cuprind din câteva inspirări toate miresmele proaspete ale dimineţii. Ochi-mi sunt aprinşi, mişcările sigure. El mă aşteptă în curtea din spate.

Ţinând cu amândoua mâinile obiectul atât de preţios pentru mine, trec cu paşi repezi prin poarta care dădea într-acolo. În liniştea adormită singurele zgomote sunt cele provocate de noi.

E la fel de nerăbdător ca şi mine. Îşi ţine capul arcuit spre piept, iar suflarea-i agitată creează trâmbe lungi de abur. Pământul din preajmă e frământat, trădînd nerăbdarea cu care mă aşteptase. Încă de când îl vizitasem la prima geană de lumină a dimineţii, ştiuse ce o să se întâmple astăzi, iar pentru simţurile-i fine îl invidiez. Aşa că acum, văzându-mă sosind cu ea în braţe îşi ridică privirea, îşi ciuli urechile şi îi scăpă un nechezat puternic de încântare. Apropiindu-mă nu mă puteam opri să nu mă gândesc la perfecţiunea lui. Corpul zvelt şi suplu e un joc de muşchi care animează punctele gri de pe blana-i albă. Coama şi coada, lungi şi albe ca omătul, sunt răsfirate de vântul dimineţii. Bretonul prea lung, aproape că-i acoperă ochii, tresare sălbatic la mişcările energice ale capului. Nările dilatate periază vântul, iar urechile şi le ciuleşte la cel mai fin zgomot neobişnuit. Ochii blânzi şi negrii, îţi amintesc de privirea unei fecioare ce încă nu şi-a desprins calda-i încolăcire de pe gâtul tău.

Nu durează mai mult de câteva minute să-i aşez şaua peste pătura de protecţie şi să-i strâng cureaua de sub burtă până la gaura în care ştiam că e necesar. Aproape într-o mişcare pun stângul în scăriţă şi mă avânt în şa. O secundă îmi potrivesc piciorul şi în scăriţa dreaptă. Un îndemn, şi toată dorinţa acumulată explodează în tropote.

Poarta rămasă deschisă scârţâie rar în braţele vântului; undeva într-o răchită o ţarcă speriată tulbură liniştea dimineţii....

Un clubber la slujba de duminică

2008-04-13T22:16:00.009+03:00

Cel mai probabil că fiecare din voi aţi fost macăr o dată intr-un club şi măcar o dată la biserică. Până aici nu e nimic deosebit. Lucrurile devin interesante atunci când acţiunile se succed la un interval suficient de scurt în timp, ca noaptea în club să-ţi fie proaspătă în minte atunci cand eşti în biserică.

Părăsisem drumul judeţean acum vreo 10 km, iar drumul de pământ se afunda tot mai adânc în tăcerea pasiva a unei dimineţi ploioase de duminică - aproape nici o mişcare în curţile caselor. Eram doar eu. Într-un final locurile începură să devină tot mai familiare, iar amintirile din copilărie mă îndepărtau si mai tare de realitatea oraşului. Noaptea ce trecuse, pe jumătate dormită o mai simţeam doar prin ochii împăienjeniţi. Realitatea se schimbase la 180 de grade.

Curtea bisericii era pustie, doar o babă şedea tăcută cu lumânări de vănzare... probabil ea era şi cea care le facea. Am cumpărat două şi le-am implântat aprinse în nisipul reavăn, alături de celelalte. Nici un gând nu îmi tulbura liniştea, nici un mort, nici un viu, le-am împlântat pur şi simplu. Uşa bisericii scârţâia. Am intrat ca un extraterestru, în haina portocalie de schi, si am înaintat prin culoarul liber lăsat de femeile de la intrare, spre ceilalţi bărbaţi. Lumea probabil mă privea dar se străduia să nu se observe, iar eu nu încercam să descopăr privirile lor. Eram doar eu, deşi în mijlocul atâtor oameni. Scalpurile argintii îţi permiteau să găseşti uşor tinerii, iar degetele de la o mână îţi erau destule ca să-i numeri. Cei trei din strană erau şi ei foarte bătrâni, iar cântecul lor era tărăgănat şi mormăit; refrenul era desincronizat. Vocea tânără a preotului se auzea din altar, dar versurile îşi pierdeau la fel de uşor înţelesul ca ale bătrânilor, din cauza refrenurilor accentuate. De pe pereţi ne priveau o mulţime de sfinţi cu cruci, cărţi sau săbii în mâini.

Pacea care mă învăluia era desăvârşită, nimic nu putea să îmi curme liniştea, căci eram singur, doar eu şi universul. Întrebări au început să năvălească. De ce se adună oamenii dimprejurul meu în fiecare duminică aici? Care sunt fricile şi care sunt bucuriile lor? Asemeni mie erau nişte fire de praf în univers, totul gol împrejur! Ce câştigăm, ce pierdem dacă nu ne simţim singuri şi simţim o lumină caldă care ne înconjoară? Cât de îndreptăţiţi suntem să credem că există o astfel de lumină prin felul în care ne trăim viata? Lumina suntem noi, sau suntem doar nişte puncte gri învăluite de lumină? Dacă am aprinde fiecare lumina din interior, mereu, nu doar acum, am mai vedea lumina ca venind din exterior? Oare lumina pe care o simţim toţi acum nu e lumina noastra, lumina fiecăruia alăturată?

Şi clipa se spulberă o dată cu deschiderea uşilor altarului. Predica preotului e atât de lumească şi de opusă luminii pe care am simţit-o înainte încât şi bătrânii par plictisiţi şi aşteaptă ca tot ritualul să ia sfârşit şi să poată părăsi această clădire construită din piatra de sub dealurile lor. Iar eu mă întorc în oraş cu la fel de multe întrebări, pe care nu am încă curajul să le răspund aşa cum simt. Dintre frazele meşteşugite dar lumeşti ale preotului doar una îmi rămâne în minte: "Diavolul e asemenea unui câine legat în lanţ, dacă ştii să nu te apropii acolo unde ajunge lanţul, eşti în siguranţă."

Şi nu pot decât să mă întreb; ce se ascunde sub pozele cu fuste ridicate sau cele cu busturi goale şi musculoase de pe hi5: câinele care are aproape destul lanţ ca să te înşface sau luminiţe nesincronizate care nu fac nici o diferenţă în noapte? Oricare răspunsul, ei sunt cei care vor duce mai departe această întrebare.

Primul blog - care e motivaţia de a-l scrie?

2008-03-16T20:48:00.005+02:00

Trebuie să recunosc că mi-e putin greu să deschid uşa şi să încep să scot pe hol mobilă, aparatură, flori de cameră, tablouri.... ca să le vadă oricine trece pe lângă apartamentul meu de inchiriat. Poate mi-e ruşine de fotoliul ăla cu tapiţerie ruptă... Dar acum că am început să fac acest lucru, mă întreb care e motivaţia.

Să fii apreciat... asta nu-i de glumă! Iar dacă eşti apreciat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce încerci să pari, asta e şi mai şi! Banii nu mai au nicio valoare în faţa acestui "produs". Nimic nu are valoare dacă nu te simţi apreciat. Poţi să ai o maşină tare, dar dacă nu te plimbi cu ea prin locuri in care lumea să întoarcă după ea capul, nu mai simţi nicio plăcere. Totuşi există oameni care compensează lipsa de apreciere cu o putere interioara, o apreciere de sine. Dar mă gândesc că iniţial, această putere interioară a fost creată tot din preţuirea manifestată de cei din jur.

Să te poţi vedea prin ochii altora, contează foarte mult pentru o persoana care vrea să se înţeleagă pe sine, pentru o persoană care încearcă să creadă doar în ce simte. O astfel de persoană vede mai departe decât maşina de fitze când se uită la un om; o astfel de persoană nu apreciază artificialul şi persoanele "butoi gol" care cred că singurul lucru ce contează e "carapacea".

Eu: nu am destulă putere interioară ca să fiu complet imun la parerile celor din jur; îmi place destul de mult "carapacea", dacă e purtată cum trebuie. Blogul cred că e un tool bun dacă vrei să spui ceea ce simţi şi să primeşti feedback de la alţii. Aş vrea să mai pun câte ceva sub carapace ca să învaţ cum să o port.